De unde și pînă unde  tema asta?

Această serie de articole despre Inteligență este o rundă dintr-un „meci maieutic” început în urmă cu aproape douăzeci de ani.

Partenerul la acest „meci  maieutic”, prietenul meu cu care de atîta amar de vreme  am discuții constructive și contradictorii într-un spectru de subiecte cît se poate de larg  este (sau mai bine zis era, acum s-a mai schimbat) o fire și o construcție intelectuală cît se poate de diferită și complementară mie. Inteligent și cultivat  dar altfel formalist¹, analitic și dependent clar de cutumele rigorii cercetării științifice a fost pe de-a lungul acestui timp opozant ferm și totodată „deslușitor” al adevărurilor din umbrele mele așa cum i-am fost și eu lui (dar mult mai puțin) deslușitor al adevărurilor din umbra lui.

Metafora asta cu „deslușirea adevărurilor din umbra cuiva” este de fapt esența maieuticii. Aflarea adevărului prin discuții (cam asta ar fi cea mai simplă și brută definire a termenului – maieutică) are ca explicație că oricît de puternică ar fi inteligența, știința, cunoașterea cuiva, ea acționează ca lumina unui soare care alungă întunericul și crează totodată umbre. Cu cît e lumina mai puternică cu atît lucrurile se văd mai clar, mai bine și mai departe. Problema e că umbrele obiectelor rămîn la fel de umbre oricît de mare e lumina și ele pot fi „luminate” doar de o altă sursă de lumină – de cunoaștere aflată într-un alt loc.

Ultima provocare în acest demers maieutic a fost despre Inteligență și anume :”ce este Inteligența umană”.

Subiect greu, fiecare dintre noi fiind deținătorul unui părelnic adevăr complet. Eu am avut de înfruntat în discuția de început șocul unei lovituri dată de cunoașterea organizată, definițiile curente și prelucrarea utilitară a conceptului de inteligență, zeci și sute de lucrări și scrieri condensate în discursul unui veteran al „speach”- ului. În contra eu am venit cu negarea radicală și un pic retardată a sumei concluziilor despre conceptul acesta, am afirmat că „nu există pînă acum o concluzie suficient de cuprinzătoare și de descriptivă dar totodată suficient de restrictivă încît să descrie Inteligența umană, fără nimic în plus și fără nimic pierdut„.

În această luptă înegală, eu contra formalismului cu care Marea Știință a Lumii mă băga cu forța în calapoade ce nu-mi sunt pe măsură am cerut armistițiun și termenul de răspuns. „În nouă luni …” am zis atunci că voi fi venit cu răspunsul meu pe această chestiune – „Ce este inteligența”. De la expirarea celor nouă luni au trecut deja încă un an jumătate și am ajuns în final la asta:

următor 2. Inteligența reflexivă. Sistemul și Postulatele 1 și 2.

Note

¹ Formalist în context  iese (sau așa este intenția mea) din limitele date de dicționar sau enciclopedie. În mod strict termenul are conotații chiar peiorative dar îmi iau libertatea de a nu fi formalist în folsirea acestui cuvînt. Mă refer la dilema junimistă („junimistă” vine de la Junimea, fiind despre un cerc literar de-acum 200 de ani iar una din chetiunile mari în discutie a fost despre artă, dacă e mai important fondul sau forma, – Artă pentgru artă sau artă cu tendință și alte asememea) nerezolvată a formei și a fondului.  În acest caz specific din text, după cum îmi cunosc eu omul și îi știu cumva gîndirea  la el  este vorba despre un concept superior  despre lume care are ca baza ideea că formele în sine își caută sensuri și se umplu de conținut singure. Pentru cîrcotași  le zic că este o idee răspîndită și funcțională de altfel în lumea Europei tradiționale, majoritatea nstituțiilor Europei sunt un produs al acestei tip de abordare. Mai frumos este în acest sens metafora americană: „construiește-l și ei vor veni„.

Anunțuri