Capitolul1. Apa caldă menajeră- prescurtat A.C.M.

 Capitolul 20.1

A pornit la drum de dimineață cu soare strălucind și aer răcoros și uscat. Un început bun.

În scurt timp, în mai puțin de două ore a intrat însă în altă lume. Lumina dimineții s-a schimbat iar  pe măsură ce intra în Nord dimineața se întuneca. Cerul era acum cu plafon jos și continuu de nori iar răcoarea a devenit frig umed. În plus (sau în minus, depinde de punctul de vedere) ploua cu picuri mici și rari.

Se dusese „asfaltul uscat¹” în mă-sa de treabă².

În depărtarea unde ducea șoseaua vedea munți. Tot orizontul din față era întunecat, munții verde – negru închis iar cerul albastru închis, acolo parcă era deja noapte.

Parbrizul motorului (prima oară avea la drum parbriz, o adevărată revoluție de altfel), încălzirea electrică din ghidoane, protecțiile de vînt pentru mîini, genunchierele, casca nouă și scumpă (prima lui cască integrală, pînă atunci avusese doar căști open face cu ochelari) toate astea îl costase o grămadă de bani dar acum își arătau valoarea. Valoarea sau mai degrabă anti-valoarea, cu echipamentul lui obișnuit s-ar fi gîndit serios dacă poate face față nasolealelii³ din față dar fiind așa bine echipat mergea înainte cu mintea relaxată.

Pe la amiază era întuneric ca de seară, a ajuns la începutul trecătorii la intrarea în munte, de-acolo drumul urca abrupt cu serpentine strînse. Ploaia era tot rară și bătea spre lapoviță.

De ceva vreme în jur era doar pădure de conifere verde și umedă cu petice de zăpadă, casele și urmele oamenilor (altele decît șoseaua evident) dispăruse de zeci de kilometri. Nu erau nici mașini pe drum, nici în sensul de mers nici venind dinspre munți.

S-a oprit într-o parcare să se dezmorțească și să mănînce ceva.

Era o imagine frumoasă bună de copertă de revistă, într-o parcare lîngă un munte sălbatic și întunecat un motor strașnic și bine echipat și alături un aventurier la fel de impresionant și bine echipat. Problema greșită în pictură era că aventurierul  ăsta n-avea ce căuta în paisaj, era totuși acolo pentru că avea capul gol ca o clopotniță și nu-și punea nici un fel de întrebări nici măcar cele evidente despre starea drumului.

 Capitolul 20.2

Zic localnicii că trecătoarea are la urcuș în partea aceea de munte 23 de serpentine vara și 46 iarna iar la coborîre, în nord sunt 17 serpentine vara și doar una iarna. Asta deoarece pe partea cealaltă a muților e altă climă, temperaturile medii anuale sunt cu 2*C mai mici ceea ce e chiar mult și iarna e cu două luni mai lungă. Treaba cu 46 de serpentine la urcare vine deoarece drumul este alunecos cu polei orice i s-ar face, ziua de iarnă se topește zăpada iar seara îngheață cu regularitate. De coborît în partea cealaltă nici vorbă, zăpada ajungea la cîțiva metri iar de dezăpezit nu făcea nimeni efort deoarece la cîteva zeci de kilometri era un tunel care preluase traficul. Era un drum de vară cum s-ar zice, fără prea mare importanță turistică sau economică.

Jan urca fără spor și încerca să facă chiar mai mult decît 46  de curbe cum era vorba că se fac iarna mai ales pentru că vorba se referea la mașini nicidecum la trotinete. A intrat în problema asta de la a doua curbă care era poleită cu gheață precum o oglindă. A intrat cu viteza mică de 10-15 km/oră și s-a trezit ca derapează necontrolat și drept, cu un picior jos, direct în parapet. Orice mișcări din ghidon a făcut, oricum accelera sau frîna a intrat direct cu laterala în parapet iar după impactul  la limita accidentului el și motorul au luat-o la vale înapoi la fel de necontrolat, aproape zece metri pînă a ajuns la asfalt umed din nou.

S-a lăsat oare păgubaș și i-a venit minte ala cap, s-a întors oare să treacă civilizat muntele prin tunel? Nicidecum, clopotnița nu emitea idei.

În schimb a avut ingeniozitatea și energia (demnă de scopuri adevărate) de a rezolva problema. Cu corzile de nylon a legat roțile ca lanțurile antiderapante, asta a durat cel mai puțin după care a făcut drumeag prin noroiul și zăpada din exteriorul curbei, șoseaua fiind înclinată la curbe pe exterior nu era polei, era doar noroi amestecat cu nisip și zăpadă. Mîzga asta era înghețată și neregulată de aceea trebuia să rupă denivelările prea mari.

În mai puțin de o oră a trecut curba cu tot cu echiparea anti derapare, apoi cu randament meticulos precum o furnică a luat curbă după curbă cu același procedeu. Făcea repede tronsonul drept destul de bun de drum iar la intrarea în curbă se dădea jos, lăsa motorul pornit cu farul bătînd pe banda exterioară a curbei și cu un levier făcea cărarea. După care călare pe motor dar cu picioarele amîndouă jos, zup-zup-zup cu salturi de cîte 15 cm de-odată trecea curba. Cu totul un pic mai puțin de un sfert  de oră de curbă.

S-a întunecat cum se întunecă devreme iarna la munte iar ploaia s-a transformat în ninsoare potolită. Drumul era alb, pădurea era albă în întuneric.

Într-un tîrziu a ajuns sus. După o curbă  la fel ca zecile de curbe de dinainte, pe neașteptat a ajuns în vîrf în gol alpin bătut de vînt. Fără nici un semn a ieșit din întunericul zbuciumat cu zăpadă și noroi și în față i s-a deschis o perspectivă ca din felicitările de Crăciun.

În partea celaltă de munte vedea o lume luminată mirific de lună, fără nori, albă și presărata  de luminițele oamenilor.

Pacea și liniștea din față aveau un singur defect, dispăruse de tot drumul către acolo.

Capitolul 20.3

Sub creastă modelat de vînt era un troian de zăpadă care traversa și acoperea  drumul.

Jan era în vîrful muntelui precum un zeu viking, cu motorul torcînd obosit și cu farul luminînd cerul lumii de dincolo. Atunci, abia atunci în fața imposibilului drum înainte și înapoi a simțit că i se zbate aripa unui colibri de idee dubitativă în clopotnița goală. S-a gîndit prima oară că era posibil să fie o mare idioțenie că ajunsese cum ajunsese acolo.

Era epuizat, îi era foame și n-avea habar ce urma să facă. Înapoi nici nu se punea problema, drumul era închis cu zăpadă și un întuneric sinistru iar poleiul de pe șosea la coborîre era mortal. Înainte era probabil aceiași situație doar că era lumină frumoasă de lună iar între „sigur rău” și „probabil rău” opțiunea părea clară.

O masă caldă o putea improviza oarecum, a desfăcut o conservă de carne presată și a pus-o pe toba fierbinte a motocicletei. A oprit motorul ca să-i completeze rezervorul care era pe jumate gol. Avea rezerve în canistre de încă două plinuri iar cei aproape zece litri consumați nu erau deocamdată un motiv de îngrijorare.

Cît aștepta să i se încălzească cina de pe toba fierbinete a motocicletei a pornit pe jos în cercetare pe drumul de coborîre troienit. Zăpada era afînată, aderența era bună, cu toată zăpada depusă nu era gheață dedesubt. Putea trece și cu motorul pe-acolo dacă făcea cărare în zăpadă. Troianul de zăpadă era mare doar pe culme, la cîțiva metri mai jos stratul de zăpadă părea de cîțiva centimetri și spera să fie chiar mai mic pe măsură ce ar fi coborît. Era în zăpadă pînă la genunchi și înainta  cu grijă dar sigur pe el, intrase trei pași în zăpadă și simțea dedesupt cum șoseaua intra într-o ușoară pantă.

Asta a fost toată expediția, a alunecat instant pe gheața ascunsă și dînd desperat din mîini s-a împiedicat de parapetul drumului ascuns în troian. A plonjat ca la sărituri la trambulină cu capul înainte într-un hău mascat de mirifica priveliște.

Casca i-a salvat viața, la cîțiva metri s-a înfipt cu capul într-un pinten de piatră care i-a străpuns casca și a ajuns să-l zgîrie.

A  leșinat.

După ceva timp (probabil minute nu ore) s-a trezit cu capul vuind și cu sîngele pulsînd în urechi, era răstignit cu capul în jos destul de aproape de verticală, cu capul înfipt (cu casca mai precis) într-un pinten de piatră. Avea și multe alte dureri prin corp.

S-a trezit în frică, înainte să-i revină rațiunea era deja îngrozit cum nu fusese niciodată, groază primară și voință de-a trăi. Era un animal uman care voia să supraviețuiască cu orice preț.

Capitolul 20.4

O dată cu străfulgerarea de egoism vital care-l făcea să lupte pentru supravieţuire, în situația în care eraacum răstignit cu capul în jos pe un mal de rîpă înzăpezită (și înfipt cu capul într-un piron de piatră ca să fie completă caricatura) Jan a ajuns la capătul pelerinajului. Jan acesta, cel ce apăruse în fix momentul ăsta ca rezultat al anilor de pribegie ar fi călcat cu bocancii pe capetele altora ca să ajungă la o gură de aer. Era opusul antonimic al acelui Jan de dinainte care-și privea viața ca o piesă de teatru clasic și care atunci îl tratase  ca de la egal la egal (și-l nășise) pe Sfîntul Majordom

Era cu fața în jos și simțea zăpada și gheața de după plexiglasul vizierei. Nu-și amintea cum ajunsese viziera trasă dar era un noroc mare că nu luase cu fața șocul. Nu-și putea mișca capul, era prins ca într-o menghină dar în schimb restul corpului era într-un dezechilibru de parcă n-avea greutate – ăsta era un efect al statului în cap.
Picioarele funcționau, palmele, degetele si mîinile erau în regulă, le putea mișca. Avea cîteva dureri semnificative dar nu păreau periculoase: la coaste, la un umăr, o lovitură la tibie, toate suportabile.

După primul val de groază și panică de cînd s-a trezit, rațiunea reintra funcțiune. Respira greu, sîngele-i pulsa în cap din cauza poziției și era urgent să revină la ceva mai apropiat de normal. S-a fixat cît de bine a putut cu palmele deschise și mîinile răstignite la maxim și apoi cu vîrful bocancilor a început sa facă pași mici în dreapta, ideea era să revină controlat și încet la o poziție mai mai apropiată de orizontală și să încerce să-și elibereze capul din fixare.

Un pas mic mic, încă unul reușit și el.

Încă unul și încă unul.

Corpul lui era ca un ac de ceas pivotînd antiorar în jurul capului fixat în pintenul de piatră (se rotea contra normalului ca de obicei, rotație antiorară-trigonometrică).

Capul îi era în continuare fixat drept după poziția iniţială de impact iar gîtul se tensiona după cum î-și mișcase corpul. A auzit un  trosnet și-atunci l-a cuprins panica. Zgomotul era de la casca care se rupea dar prima imagine, gîndul dinaintea gîndirii a fost că i se rupe gîtul, se desfac vertebrele  într-o oribilă moarte.

Mai avea de făcut un pas sau doi și gîtul i se va rupe, dacă nu cumva era deja prea tîrziu.

Prima oară în viața lui  tremura de frică, necontrolat.

Aștepta să audă zgomotul sinistru al vertebrelor care se rup, și să simtă strafulgerarea durerii ultime.  Simțurile o luase razna și simțea gustul și mirosul oribil a morții precum  mirosul unei crize de astm negre și reci. Și toate astea în timp ce capu-i vuia de zgomotul sîngelui ce-i pulsa.

A fost un lung moment de cumpănă în care animalul atavic a dominat omul și era foarte aproape să-l omoare și fizic. Un moment în care teroarea pură a schimbat regulile lumii lui  și urma să se arate adevărata față a jucătorului.

Zbate-te, mușcă, lovește ca să trăiești sau gîndește și asumă-ți sacrificiul.

Aceasta este o dilemă adevărată!

Și-atunci din ceaţa  terorii mirosind a moarte, Jan și-a ridicat rațiunea precum o velă pe catarg. Milioanele de gîndiri de dinainte, o viață întreagă în care se antrenase pînă la rutina absolută în a gîndi pentru a controla realitatea își făceau acum efectul.

Gîndea din nou contra panicii și a preluat controlul fizicului, a blocat expiraţia iar aerul ce urma să-l dea afară din găfăiala terorii s-a izbit de gura închisă ca de porțile rațiunii, teroarea, spaimele și mirosul morții s-au izbit și ele de porțile acelea și s-au desfăcut în epave contondente.
Următoarele respirații controlate i-au adus controlul total: o respirație prelungă, două, trei respirații și spasmele fricii s-au domolit pînă aproape de dispariție.

O dată cu rațiunea i-a revenit logica.

Sprijinul – trebuia să se sprijine de ceva!

Picioarele nu le mișca, vîrfurile bocancilor le împingea în sol să le țină cît de fixe și cît de nemișcate puteau fi.

Cu degetele mîinilor zgîria pămîntul înghețat să-ți facă loc de prindere. Inutil și demoralizant, sub stratul de zăpadă era suprafață dreaptă acoperită de gheață, probabil un planşeu de beton al terasamentului. Nici o crăpătură de apucat, nici o neregularitate.

Fără panică, fără teroare, cauta sprijin, trebuia să se prindă de ceva.  Căuta dar nu a găsit nimic. Nimic, lumea și Universul îi refuzau asta.

Avea nevoie de un foarte mic sprijin, doar  o mică pietricică înghețată.

Voia să găsească o piatră mică sau o crăpătură în care să-și fixeze degetele. Simțea cum corpul alunecă în rotație, poate i se părea dar oricum nu era nimeni să-l ajute. Fără sprijin murea cumva, ori înghețat, ori cu gîtul rupt ori din cauza sîngelui din cap

Și-atunci în interiorul lui răsări credința. Așa cum rațiunea luase locul panicii, credința îi înlocui acum rațiunea. Rațiunea singură nu-i putea fi de ajutor, doar credința.

Și-a puse singur întrebarea

„-Cum putea oare să-și îndeplinească menirea de care-l anunțase Colonelul dacă murea absurd pentru că n-avea un sprijin, cel mai mic sprijin, de atît avea nevoie și va salva lumea (!)”

Iar răspunsul i-a venit ca o viziune.

Pătruns de credință vedea  clar, viața lui avea un scop şi prin urmare nu putea muri acum și aici, va primi sprijinul și va supraviețui să-și ducă menirea la capăt.

Cu degetele mîinilor zgripțăind betonul înghețat căutînd sprijinul divin și pătruns de credința că viața lui are scop (și deci va primi protecția divină) a început să zică o rugăciune. Formalismul ritualic avea cu siguranță relevanță și de aceea a pus cap la cap o rugăciune (dintre cele ce le auzise fără să-l intereseze).

Se  ruga.

Critic după prima rugăciune a  analizat nonsensurile din ce zicea, s-a  gîndit un pic și a hotărît că trebuie cîteva modificări în formulare. Zise din nou rugăciunea refăcută, cu voce tare, de data asta suna bine și corect, îi reprezenta necesitățile și realitatea.

O mai zise o dată, încă o dată, încă o dată și încă o dată..

Corpul îi alunecă acum încet dar sigur tensionîndu-i gîtul către fractură dar Jan se lăsa pătruns de credință – aștepta finalitatea.

Și-atunci degetele mîinii drepte au atins Nuiaua de alun!

O tulpină de alun groasă cît un deget răsărită într-o probabilă fisură în planșeul de beton era exact la locul potrivit ca să se sprijine pe ea și să elibereze casca din fixarea mortală. A prins-o și a strîns-o precum a primit o binecuvîntare, caldă ca strîngerea de mîna a unui prieten drag. Rămășițe ascunse ale terorii și epava imaginii morții s-au transformat și ele în speranță.

A prins bine nuiaua și s-a tras de ea. Deodată casca a căpătat joc, nemaifiind presată cu întreaga greutate a corpului s-a  eliberat puțin, foarte puțin dar suficient cît să-i simtă jocul dintre pinten și gaura din cască.

Apoi nuiaua a cedat și ea un pic din rădăcini și l-a înfipt înapoi în cască.

Era cuprins de fervoarea religioasă, mai puternică decît  teroarea animalică sau rațiunea. În acel moment îi răsări în minte  imaginea lui ținînd în palmă lumea. Lumea ca un balon de săpun imens, aproape cît el de mare, în care se afla Pămîntul.

Va salva lumea și Nuiaua de Alun îl va ține.
În transă a apucat ferm nuiaua, și s-a  tras în sus.

Casca s-a eliberat un pic, corpul lui a luat-o repede la vale pivotînd în jurul pintenului și  casca s-a rupt. S-a rupt o dată cu nuiaua de alun iar Jan eliberat s-a rostogolit în boscheţii întroieniți de dedesubt.

Viu, nevătămat și epuizat.

¹Asfalt uscat este  urarea de drum bun de-a motocicliștilor:

² Asta e o înjurătură moderată;

³ Este o expresie de argou însemnînd ceva extrem de neplăcut;

Anunțuri