Prolog.

Acesta este un Cuvînt Ascuns dar de mai puțină importanță decît celelate. Face parte fără dubii din limbajul preuman (limbajul natural) dar nu are (nu a avut) potențialul  ca prin valoare proprie să preseze evoluția.

În multe discuții contradictorii cu prieteni de-ai mei, inteligenți cultivați și uneori sclipitori am fost Don Quijote fiind adesea pe poziții contrare tuturor, poziții blamate și desconsiderate de trend dar în care eu „credeam”, fiind produse ale gîndirii mele. Una din multele „contre” a fost despre inteligență, definiția ei și mai ales ce înseamnă a fi inteligent. Opozabil mi-a fost adus în cîteva discuții un șir de propoziții, categorisiri și descrieri despre problema în cauză, propoziții comune în cam toate programele de training și de „dezvoltare personală”. Eu le-am considerat, fiind blamat și luat în rîs cu superioritate, ca fiind eronate deoarece din punctul meu de vedere descrierea modului de manifestare a unui fenomen prezumînd că aceasta e definiția fenomenului nu este decît o dovadă de incapacitate de a depăși cutumele. Am pornit micro-proiectul acesta de lămurire și reconstruire a definiției inteligenței cu același tupeu cu care am inventat de la zero „Dicționarul de cuvinte ascunse” sau „Revoluția Anarchista„. Cu această ocazie fac mai mult chiar decît să reformulez într-un mod utilizabil cu adevărat definiția inteligenței dar în concluziile proiectului apare partea analitică absolut originală neașteptată inclusiv pentru mine.

Definiția întîia- Definiția antică

,… Termenul de inteligență este prezent din timpuri imemorabile în limbajul natural, consacrat în literatură (se pare, de Cicero) și caracterizează (sub diverse unghiuri) puterea și funcția minții de a stabili legături și a face legături între legături: este ceea ce sugerează inter-legere, reunind două sensuri acela de a discrimina între și a lega (a culege, a pune laolaltă).”¹

Față de această definiție, lămuritoare și cuprinzătoare de altfel, au apărut către vremurile actuale o mulțime de amendamente necesare pentru descrierea corectă și transformarea termenului (de inteligență)  într-un concept cu adevărat operativ.

Acuratețea antică a definiţiei originale (definiția antică  fiind termenul pe care îl voi folosi de acum pentru aceasta)  nu poate fi zdruncinată și nici combătută și mai mult chiar, cu greu poate fi completată. În această situație și fiind nevoie cu mare necesitate de flexibilizarea și lărgirea valorii semantice a termenului, de transformarea lui din termen (cuvînt) în concept operațional s-au adăugat natural o mulțime de „amendamente” definiției originale.

Unele dintre aceste „amendamente” au parazitat definiția originală și prin urmare au dispărut în uitare, altele și-au găsit și justificat utilitatea ca instrumente și au devenit clasice zorzoane ale definiției originale.

Eu urmăresc în acest articol să lămuresc problema de conexiune între definiția antică originală și să-i dau extinderile necesare astfel încît să devină suficient de cuprinzătoare pentru toate fenomenele în care este operată. Și mai mult decît atît, proiectul acesta o dată desfășurat produce consecințe interesante și potențial utile și anume că apare natural partea cu adevărat analitică și cuantificabilă a inteligenței.

În urma acestui proiect zorzoanele despre care vorbeam anterior, amendamentele aduse definiției antice originale pentru a o face acoperitoare la formele de manifestare neacoperite de către definiția originală își pierd atributul de „părți ale definiției” și devin valori de sine stătătoare sănătoase din punct de vedere logic: categorisiri, descrieri, proceduri de utilizare, etc..

Formularea modernă a definiției antice originale.

Pentru a putea opera cu definiția antică în sensul de a-i reconstrui părțile și remodela forma este nevoie de reformularea ei folosind terminologie inventată ulterior ei. Definiția reformulată sună altfel:

Inteligența este capacitatea de a produce concluzii.

În acest context termenul de concluzii include și  „concluziile statistice” denumite curent „conjecturi”.

Mai mult chiar  se poate spune că inteligența este capacitatea unui individ de a produce concluzii și conjecturi pornind de la o realitate nedefinită neapărat de ipoteze. În această formulare inclusiv procesul de producere a ipotezelor -de descriere a realității într-o enumerare de propziții este o parte a inteligenței.

Formularea aceasta este deprimant de succintă, contrară demersului holistic declarat dar nu este decît punctul de pornire. Să facem analiza definiției reformulate:

Capacitatea de a produce concluzii presupune implicit existența ipotezelor și a procesului de inferare, toate trei elementele (ipotezele, inferența cît și concluziile) fiind elementele unui sistem logic.
Acțiunea propriu-zisă, inteligența manifestîndu-se poate fi redusă rezonabil de corect la egalitatea inteligență=inferență, egalitate la fel de inutivă și limitată ca și definiția antică.
Ei bine, abia astfel formulată definiția antică își arată limitele care pot fi lărgite și aproape singură se reformulează. Problemele/limitele ei sînt:

  • Inteligența reală NU se referă la sisteme logice închise. Chiar dacă în formularea modernizată nu sînt referințe la tipologia sistemelor (și nu se spune că ar fi vorba despre sisteme închise, deschise sau măcar despre vreun sistem) în general se consideră intuitiv că un sistem cu ipoteze-inferență-concluzie este închis, fapt ce duce la inutilitatea practică a definiției. Chiar dacă în formă absolută poate fi invocată „ne închiderea” definiției prin nefolosirea termenului de „sistem închis” situația e neclară și indică fără nici un dubiu o direcție necesară pentru dezvoltarea definiției antice.
  • Inteligența reală doar cu greu (și cu multe amendamente de fiecare dată) poate fi descrisă doar de definiția aceasta. Spre exemplu oricare altă formă cunoscută de inteligență categorisită și studiată în afară de inteligența analitică este incomplet și ne restrictiv descrisă doar de definiţia aceasta nou formulată (limitată la fel ca și definiția antică). Este clar că problema se referă în această chestiune la ipotezele din proces, a căror definire este necesară a fi adăugată definiției dar totodată adăugarea unei liste nesfîrșite de tipuri de ipoteze anulează pînă la ridicol definiția nou obținută. Evident misiunea este asta (lămurirea în cadrul definiției a problemei ipotezelor) dar nu și calea.
  • Concluziile produse de inferențele din definiția antică în realitate sînt parte a unui proces fluid de „ipotezare” (să-mi fie scuzat termenul inventat), devenind la rîndul lor ipoteze în cadrul altor inferențe, diferențierea fiind în multe cazuri între statutul de concluzie și statutul de ipoteză extrem de fluidă chiar și în exerciții de inteligență comună. Problema aceasta nu numai că nu este prinsă în definiția antică dar nici măcar nu este sugerată sau presupusă. Nu-i de mirare că „zorzonelele” instrucției moderne sînt necesare pentru a face utilizabilă o astfel de definiție sărăcăcioasă.

Definiția inteligenței – formularea completă.

Inteligența este capacitatea de a extrage concluzii și concluzii statistice (conjecturi) din realitate printr-un proces  cu autocorecție (cibernetic) în mai multe faze  și anume: transformă realitatea în ipoteze, procesează  ipotezele și reinterpretînd realitatea pe baza concluziilor pentru a valida sau reformula ipotezele.

Inteligența unui individ este bazată pe capacitatea de a produce inferențe (inferența fiind procesul prin care se ajunge la concluzii pornind de la ipoteze).

Din analiza etapelor procesului de „inteligență” reiese că sunt trei tipuri majore de inteligență (inferențe) care se îmbină în procente unice și după legături unice pentru fiecare individ astfel:

  1. Inteligența primară (inferențele primare) care indentifică și rafinează ipoteze din realitate.
  2. Inteligența fundamentală (inferența fundamentală) care procesează ipotezele produse de inteligența primară și le transformă în concluzii exprimabile.
  3. Inteligența integratoare care selecționează concluziile inteligenței fundamentale și le transformă în paradigme, în ipoteze pentru alte inferențe sau le elimină din sistem (ca fiind balast)

În practica curentă măsurabilitatea inteligenței, categorisirea și/sau descrierea se referă (în majoritatea covîrșitoare a cazurilor) la inteligența fundamentală, cea care procesează informații. Este clar deficitul folosind doar aceasta parte a definiției, imposibilitatea de a descrie eficient sau pe înțeles alte forme ale inteligenței (inteligența artistică, inteligența atletică, etc). Ca să nu mai vorbesc despre rezultatele năucitor de idioate în măsurarea inteligenței (C.I.- coeficientul de inteligență. Ce-o fi oare după capul lor?) unui individ, erorile în acest caz fiind dramatice pentru societate. Avem acum din acest punct de vedere  o calificare ca fiind „superiori” pentru indivizii a căror inteligența fundamentală este performantă dar care nu au nici capacitatea de a interacționa cu polivalența realității (inteligenţa primară) cît și sunt varză la capitolul „înțelepciune” (inteligența integratoare).

..urmează..

¹ referințe pentru definiție: https://ro.wikipedia.org/wiki/Inteligen%C8%9B%C4%83

Anunțuri