Capitlolu 18.1

A cutreierat toate drumurile din țară și din țările vecine în următorii ani. Sacul de dormit și-o saltea de neopren i-au fost culcuș de noapte iar pîine cu conserve la marginea drumului i-au fost cel mai adesea masă. Confortul însemna cortul și o cafea caldă.

Ca un nomad de conjunctură fugea de vremea rea pe cît putea iar  cînd era ajuns din urmă de frig si ploaie hiberna o săptămînă -două prin vreun cotlon locuit pe unde reușea să se lipească de un pic de societate. O lua de la capăt cu pribegia cînd vremea se înmuia și tot unde se întîmpla să fie drumul se ducea.

La începutul vieții de nomad, primele luni  umbla încontinuu călare pe motor dintr-o parte în alta. Mergea fără oprire, fără destinație și fără să fugă de nimic. S-ar putea crede că atunci  căuta răspunsuri și nu știa cum să o facă sau poate alerga să afle care sunt întrebările. De fapt nu era nimic transcedental si nici  sinapsele nu-i erau înbuibate cu meditație, era împins la drum de necesitatea de a exista  fizic și de a simți că există .

Filozofic vorbind despre ne – filozofica viață pe care o apucase Jan, pelerinajul lui fără destinație era un drum al descoperirii sinelui pragmatic, căuta viața adevărată în care foamea și frigul sunt mai importante decît meditația despre sensul vieții.

După ceva timp, cinci sau șase luni de pelerinaj ne – filozofic  i-a venit sorocul de a se  opri. S-a dus  ca și cum n-ar fi fost  toată nevoia de pribegit.

Se oprea în locuri cu oameni și căuta de muncă. Banii erau acum mai importanți decît pe vremea cînd era Jan-de-dinainte și se cam se terminase. De cerut de acasă n-avea de gînd așa că pentru masa de zi cu zi făcea ce ar fi făcut un om simplu, căuta să îi cîștige prin muncă fizică. Greu la început dar s-a adaptat repede, găsea ușor joburi de zilier sau chiar sezoniere. Avea noroc să fie simpatizat și cam totdeauna lăsa impresia  că e un „om de nădejde”, pe unde își făcea treaba  rareori nu se întîmpla sa nu fie  rugat să rămînă. Luase și cîteva țepe și ceva umilințe dar mult mai puține deît ar fi fost de așteptat să se întîmple datorită statutul lui de  vagabond prăfuit.

Aspectul  său  destul de neîngrijit îl făcea să pară bătrîn  dar  asta nu prea mai conta acum. Avea o grămadă de amici și prieteni, unii chiar oameni de interesanți și era mult mai integrat social  decît i se întîmplase în viața lui anterioară. Bineînțeles că era și altă societate.

După încă cîteva luni, trecuse deja mai mult de un an de la plecarea de-acasă, ajunsese să facă popasuri lungi de cîte un anotimp-două prin locuri  pe care le considera interesante și aproape de fiecare dată își găsea și cîte un cuib. Preferința lui era cuibăritul pe lîngă femeile singure, gospodine așezate și avea noroc să fie  destule de unde să aleagă.  Nu căuta femei senzuale după cum erau apucăturile lui de amorez „de dinainte” și cuibăritul nu semănau nici pe departe cu aventurile din protofoliul   lui de satir. Se aciua pe lîngă de femei simple, gospodine mirosind a mîncare bună, singure și  dornice de liniște și doar romantism familial. Nici una care să-i complice  existența.

Și deoarece ”Jan filozoful” promovase la munca de jos nu mai avea nevoie nici de „calibrarea realități”, sofisticata lui metodologie  de înțelegere, control și manipulare de pînă atunci. Adică Jan se transformase într-un om simplu-simplu, fără subtilități.

Acum avea o singură realitate care îl exprima complet. De altfel cuvintele mari și pline   de sensuri de dinainte (realitate, paradigme, sensuri, calibrarea realitatii, etc) nu mai însemnau nimic și nici nu le mai folosea în  vreun fel.

O iarnă a petrecut-o într-un port, într-o țară cu climă caldă muncind ca hamal.  A învățat atunci că metabolismul simplu, munca animalică, somnul bun  și interacțiunea umană bazală sunt suficente pentru armonie totală. Gîndirea rațională, percepția filozofică erau doar un măr stricat aici. Cînd a plecat deacolo a lăsat  în urmă prieteni simpli, hamali, macaragii și funcționari mărunți din port care l-au pomenit în povești mulți ani de-atunci. A lăsat în urmă și o melancolia unei doamne durdulii, văduvă  și excepțională bucătăreasă a fructelor de mare, femeie blîndă și blazată pînă atunci, pentru care lunile în care avuse grijă de Jan  au fost partea ei de Rai.

Într-o  iarnă a stat la un schit în vîrf de munte. N-a fost nimic mistic, nimic purificator.  A ajuns repede la concluzia că nu-i locul lui acolo  dar nu l-a ajutat prea mult. De voie de nevoie a fost pusnic  cîteva săptămîni  cît timp a fost blocat de zăpezile iernii. Pentru Jan minimizarea metabolismului și a interacțiunilor umane, somnul puțin și ritualuri golite de sens s- au dovedit a fi doar o cale către armonia cenușiului total. De alfel drumul de plecare, evadarea mai bine zis, cu motocicleta prin lapoviță și zăpadă topită a fost chinuitoare precum un martiriu prin care și-a plătit incapacitatea de a înțelege religia ritualică.

…..

La trei ani după începutul marelui raid era complet schimbat. Fizic devenise ciolănos, piele, muşchi și oase tari, își lăsase barbă lungă care creștea brumărie și nepieptănată,  purta părul tuns periuță.  Dormea multe nopți sub cerul liber iar cînd nu era luat în grijă de vreo doamnă grijulie era mai tot timpul prăfuit și cam jegos.

Căpătase un fel de  notorietate fiind plăcut și dorit ca și companie de cei mai diverși oameni. De altfel nimeni nu știa că Jan e Jan, era cunoscut și chemat  după o porecla¹.

Capitolul 18.2

În primăvara-vara an pornise către exploatările forestiere în Nordul. Ideea lui era „să lucreze la pădure”, asta fiind un fel de  moștenire culturală din familie. Din familie, cel puțin așa știa din poveștile pe care le auzise era vorba că se trage dintr-un neam de bărbați zurlii și duri  care „fugeau de-acasă la pădure de cum cînta cucul pînă dădea bruma”, chestiune denumită în poveștile spuse de femeile familiei că”plecau în haiducie și la pădure și doar iarna veneau acasă să păzească soba” după care , primăvara erau prinși de  dorul de ducă și plecau din nou. Acum după cît se vede  Jan era în același ton cu moștenirea culturală a familiei, iar faptul că era doar o coincidență  sau că avea genele pribegiei moștenite de familie e greu de stabiilit. Coincidență sau nu era un motiv suficent  să încerce și el pe drumurile bătrînilor haiduci pădurari ai familiei, mînuitori de drujbe și țapine.

Era în zona  de ceva vreme, după o iarnă blîndă într-un orășel cald, o dată cu primăvara  a luat-o către nord. Clima blîndă, oamenii politicoși și bine crescuți din sud erau deja prea mult, era  prea multă liniște și plictiseală.  Vara sub – arctică răcoroasă a petrecut-o într-un sat pescăresc, într-un fiord. După o săptămînă a fost  acceptat (din noroc nu pe merit) pe mare pe un mic și viteaz vas de pescuit . S-a prins repede de cum merg treburile în marinărie  și a fost bine primit în echipaj. Pescuitul în Mările din Nord  este o meserie aspră  în care necazurile și nenorocirile apar  des dar e bine plătită și nu necesită calificări sofisticate.  Și-a găsit în sat și o doamnă sentimentală și singură  care să-i poarte de grijă.

Poate se întreabă cineva dacă un om poate să își dorească mai mult de-atăt.  

Cînd vara răcoroasa a început să se asprească către toamna nordică, a simțit (nu a gîndit asta, a simțit precum simt animalele migratoare că-i vremea de plecat)  că i-a venit sorocul de plecat la drum. Doamna sentimentală care-și făcuse speranțe în trai îndelungat și liniștit alături de Jan, printre lacrimi melancolice  l-a îmbrăcat și i-a umplut bagaje cu haniele defunctului ei soț, bocanci solizi, pluovere grose, scurtă de marinar și cîtă mîncare i-a putut încărca pe motorul lui (care era încărcat ca un dromader de caravană). De departe era acum  cel mai bine echipat pentru drum de cînd începuse  pribegia.

 

 

Anunțuri