Pătratul Negru pictat de Kazimir Malevich în 1913.

Din punctul meu de vedere este tabloul final al lumii, sintetizează toate răspunsurile la întrebările artei din ultimii 3000 de ani. După el (după ca a fost pictat) pictura ca formă de artă și-a pierdut unul din marile scopuri. Se poate spune cu oarecare malițiozitate că în locul demersului de a da Răspunsul Ultim la Marea Întrebare, răspuns deja dat cu această pictură, rolul artei picturale este să-i învețe pe oameni să îl înțeleagă.

În acest eveniment artistic epocal și totodată apocaliptic sunt toate întrebările lumii și majoritatea răspunsurilor. Malevich a reușit să străpungă frontiera între umanitatea fizică și absolutul abstract.

Și-atunci, după acest discurs ditirambic , din public vine întrebarea:

– Bine bine, toate bune și frumoase, cuvintele astfel spuse sună profund și parcă spun ceva deștept. Dar totuși e doar o mîzgîleală, un pătrat negru pe un fond alb. Orice copil poate face asta. Ce mare filozofie?!

Și răspunsul:

– Aha! Scuze, este doar pentru intelectuali adevărați.


Prefața întîrziată:

Îmi dau seama cu oarecare întîrziere că una din problemele importante fără lămurirea căreia idei expuse de mine (aici și în celelalte scrieri ale mele) nu ies din ambiguitate este stabilirea certă a valorii cuvîntului de „intelectual”. Necesitatea nu este evidentă doar pentru acuratețea folosirii acestui cuvînt (nu este un cuvînt uzual pentru mine) cît mai ales pentru că este prototipul și  scheletul logicii cu care se pot decripta multe dintre construcțiile/scrierile mele.

De ce este necesară această definiție(?).

  • Deoarece este plină lumea de intelectuali! Un procent considerabil din populația Terrei este făcută din intelectuali;
  • Pentru că eu sunt un intelectual iar cei care pot citi ce scriu eu sunt evident intelectuali;
  • Pentru că există profesorași tembeli din mediul rural, academicieni, politicienii agramați, ziariști, scriitori, artiști, oameni inteligenți și cultivați de diferite profesii și cu diferite ocupații care toți sunt intelectuali. Fără nici un dubiu sunt toți intelectuali. Proști, deștepți, inteligențe sclipitoare sau cu mintea ca de moluscă, toți sunt frați în confreria deschisă a intelectualilor lumii;
  • Pentru că definiția intelectualului este o unealtă extrem de performantă și utilă oricărui intelectual  cît de cît performant;

Situația actuală:

Pînă să ajungem la concluzia corectă și completă – definiția operațională (cu care se poate opera precum cu o unealtă a gîndirii adică) a intelectualului voi face un rapid, scurt și concluziv tur al părerilor cunoscute și acceptate ca bune despre chestiunea aceasta. Constat că sunt goluri acoperite cu paie în definirea acestui cuvînt iar din această cauză este  șubrezit de ambiguitate pînă aproape de lipsirea de sens.

Prin lămurirea simpla, originală și deasupra oricărui dubiu de clară a chestiunii se va vedea (destul de teatral ce-i drept) că promisiunea mea iniţială din deschiderea acestui blog de a aduce înțelegere simplificatoare are oarecare suport.

Să vedem pe scurt ce se crede că ar fi un intelectual.

Înainte de a explica „definițiile  intelectualului” vreau sa fie clar (pentru a evita confuzii prostești) că statutul de intelectual nu este condiționat de inteligență sau cultură celui catalogat ca „intelectual”. Există ce-i drept o legătură, inteligența este factor favorizant fără dubiu  al statulului de „intelectual”dar după reguli abracadabrante și complexe. De altfel se pot vedea curent idioți aflați cu drepturi depline în tagma intelectualilor cît și oameni inteligenți cu statut indubitabil de ne-intelectual.

Sunt  trei mari moduri cunoscute de a aborda problema și anume:

  1. Definirea intelectualului după activitățile profesionale. Din această perspectivă intelectualii sunt cam toți cei care au activități curente în care le sunt solicitate cu precădere capacitățile intelectuale prin opoziție cu non-intelectualii, aceștia fiind  cei care profesional își folosesc cu precădere abilități fizice;
  2.  Definirea după capabilităţile și după impactul gîndirii în activitatea curentă a individului. Se presupune în această abordare că un intelectual este un om (presupus superior) care acționează, trăiește și are motivaţia acţiunilor ca urmare a gîndirii;
  3. Definiția conform căreia intelectualul este un om care trăiește dupa cutumele intelectualismului. Intelectualismul fiind doctrina filozofică potrivit căreia lumea/realitatea poate fi înțeleasă exclusiv prin utilizarea rațiunii;

Cam astea sunt variantele din care se poate alege una, două sau trei sau combinații parțiale din ele.

Analizînd Prima variantă, asocierea termenului de intelectual cu activitatea curentă/profesională, apar o grămadă de lipsuri și deficiențe lesne de identificat. Dar nu i se poate nega acestei abordări simplitatea și necesitatea. Este o definiție bună și solidă atîta vreme cît este utilizată pentru statistici sau pentru chestiuni de natură social-economică și nu ca element în logică sau gîndire. Din această perspectivă majoritatea intelectualilor sunt oameni cu potențial intelectual redus, nivelul lor de cultură fiind în cel mai bun caz rezultat (lăudabil) al ambiției de a se perfecționa și nu obținut în urma unei necesități vitale a minții lor. Ei sunt identificabili ca intelectuali doar ca urmare a acestei definiții. Intelectualii mediocrii fiind numeric procentul majoritar al intelectualității din orice parte a lumii, fiind indivizi tributari snobismului pentru implicările lor sociale și liniile de atitudine, oameni manipulabili pentru care imitația ține loc cu succes proceselor de gîndire proprie, aceștia toți sunt de fapt intelectuali veritabili și totodată elementele constitutive ale gloatei fără personalitate. Cu toate acestea nu glumesc de loc cînd susțin veridicitatea și corectitudinea această definiție și se va vedea în concluziile finale de ce.

Varianta a doua (un om presupus superior care acționează, trăiește și are motivaţia acţiunilor ca urmare a gîndirii) în schimb, rafinată și exclusivistă fiind mult mai pe placul elitei presupune că intelectualul este un performer al gîndirii, implicat în viața socială și contribuind la construirea istoriei. Evident definiția este precisă  iar cei nominalizați în urma ei sunt cu toții intelectuali adevărați dar nu este suficent de deschisă pentru a fi o definiție adevărată. O mulțime de oameni nu s-ar găsi nici ca intelectuali nici ca ne-intelectuali  dacă asta ar fi definiție operabilă.

„…Istoric și academic, definiția uzitată a intelectualului este însă una socio-politică și culturală: omul de litere, artistul sau omul de știință care sprijinindu-se pe cunoașterea sa resimte datoria morală de a se angaja și în viața publică, în administrarea Cetății, prin opinii ferme, militantism, elaborarea de teorii cu aplicare la praxis, ori printr-o participare directă în poziții de guvernământ sau administrație …” ( sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Intelectual)

Majoritatea Marilor Oameni. gînditorii acreditați ai epocii lor, artiștii, filozofii, scriitorii, oamenii de știință care au avut la nivel rezonabil capacitatea de a se exprima în cuvinte s-au simțit obligați la un moment dat al strălucirii lor să-și dea cu părerea despre problema aceasta desuetă (ce este un intelectual?) și cam toți au concluzionat  tendențios că intelectualul este cel care face ceea ce cred ei ca este binele lumii. ²

A treia varianta care presupune că intelectualul este produsul intelectualismului ar fi putut fi mica revoluție necesară care să fi forțat depășirea de bariere. N-a fost să fie așa, cu toate că ar fi adus acuratețe și disciplină, definiția potrivit căreia intelectualul este cel care  relaționează cu realitatea  în mod intelectualist, folosind rațiunea adică, a fost despuiată de conținut. Intelectualismului i-au fost aduse în timp completări de natură etică și morală, a fost purificat de nuanțe și încărcat cu idei străine, într-un final a devenit un rahat filozofic bun exact de nimic. Ce pierdere! Să definești acum un intelectual ca fiind un om care relaționează cu lumea în mod intelectualist este prin comparație ca și cum ai afirma că un om nu poate fi erou decît dacă zboară, portă colanți, slip și mantie. Intelectualismul a rămas o idee filozofică neviabilă, un experiment confuz și generator de confuzii.

Nu este intenția mea să fac aici o analiză exhaustivă a intelectulualului după cum este el perceput și definit din diferite puncte de vedere. Este suficientă și corectă simplificarea la cele trei mari categorii de definiții prezentate pentru a arăta problemele.

Este evident că fiecare din aceste modurile de punere a problemei/rezolvare a problemei „ce este un intelectual” are parți bune și părți contradictorii în cel mai bun caz. În multe cazuri definițiile sunt toate corecte iar în alte cazuri sunt contradictorii de-a dreptul, excluzîndu-se reciproc.

Această situație duce la concluzie logică asupra fenomenului și anume că de fapt pînă acum nu există o definiție a intelectualului. Toate afirmațiile despre care se presupune că sunt definiții ale intelectualului sunt de fapt părți ale inventarierii situațiilor în care se manifestă oamenii ca fiind intelectuali, clasificarea manifestărilor intelectualității în cel mai bun caz și nicidecum o definiție corectă, complet acoperitoare pentru toate formele de existență a situației și strict restrictivă pentru a nu include situaţiile de altă natură.

Definiția intelectualului.

„Intelectualul este acel om care renunță la cunoaşterea lumii în formă de de la sine de înțeles încercînd să o cunoască folosindu-și rațiunea.” ¹

Aceasta este definiția intelectualului sau mai bine zis armătura definiției intelectualului. Argumentația și demonstrația (ei da, există și o demonstrație scrisă pe undeva) definiției, este inutil să o repet dar voi face o dezvoltare a ei, extrăgînd concluziile necesare și făcînd-o utilizabilă și operațională conform necesităților logicii mele de inginer.

Epistemologia, mama neglijentă a intelectualilor.

Epistemologia este ramură de filozofie care pune în ordine chestiunile legate de cunoaştere, ce este cunoașterea și cum se obține cunoașterea. Dintr-un început epistemologia a stabilit principiile inflexibile după care se face cunoașterea științifică și mai apoi cercetarea științifică. Faptul că epistemologia este din părinți greci este una din explicațiile (și motivele) exploziei de vitalitate a civilizaţiei europene și a poziției ei dominante de-acum.

Principiile cunoașterii științifice produse de epistemologie sînt:

  1. Cunoașterea științifică se îndepărtează de cunoașterea comună și de bunul simț;
  2. Folosirea inferațiilor (a gîndirii logice) în locul proceselor automate derivate din experienţa cotidiană prin care se generează concluzii;
  3. Folosirea limbajului matematic pentru descrierea fenomenelor;
  4. Utilizarea metodelor speciale: modelarea analitică, axiomatizarea e.t.c.;
  5. Rezultatele sunt cel puțin verificabile dacă nu verificate;

Primul principiu epistemologic prin care este definită Cunoașterea Științifică este tocmai corpul solid al definiției intelectualului. Adică îndepărtarea de „bun simț” ca metodă de gîndire- de cunoaștere este înseamnă exact folosirea rațiunii proprii în „de la sine înțelesului”. Avem se pare un intelectual aici!

Așadar oamenii de știință, cercetătorii din domeniul științei sunt o formă particularizată și clar definită a intelectualilor.

În afara oamenilor de știință intelectualii în marea lor majoritate nu se încadrează nicidecum în calapodul celorlalte patru principii epistemologic și din această cauză atît un teolog sau un filozof, un artist, un inginer sau un cercetător științific pot fi la fel de intelectuali în raport cu restul lumii.

O glumă sofisticată:

Partea interesantă este că acest set de reguli inflexibile ale epistemologiei sunt vechi de cel puțin 2000 de ani, avînd în ele intrinsec prinse și definiția intelectualului, aceiași definiție pentru care risipesc cu folos și în reluare (asta este gluma) cuvinte aici.

și explicația presupusei ponte:

Tocmai am abordat cu „bun simț”, preluînd adică ca fiind ” de la sine înțeles” partea din definiție care tocmai zice că „se îndepărtează de cunoașterea comună și de bun simț”.

Efortul de a scoate în lumină definiția necesară și extrem de utilă a intelectualului este deci  doar ca un demers de „bun simț” în a înțelege epistemologia (aceasta fiind o altă glumă de inginer, epistemologia fiind prin definiție metoda de cunoaștere care „se îndepărtează de cunoașterea comună și de bunul simț”).

Categorisirile intelectualilor.

Neexistînd nimic pertinent pînă acum în chestiunea aceasta a definirii intelectualului sunt nevoit să inventez cîteva expresii noi pentru a da înțeles categoriilor în care se împart intelectualii. Atrag atenție pentru a nu fi criticat din cauza eventualelor alegeri neinspirate.

1.Intelectualii Majori fundamentali și Intelectualii Minori de armonie.

Un om intelectual nu poate să-și bazeze întreaga cunoaştere a lumii, calibrarea realității, numai pe cunoaştere rațională. Cu siguranță foarte multe din înțelesurile cu care operează sunt din categoria „de la sine înțelese”.

Continuînd pe acest fir logic primul pas este concluzia că orice intelectual veritabil are cîteva înțelesuri ale realității, doar cîteva, pe care le abordează rațional, restul conceptelor (majoritatea lor chiar) fiind de la sine înțelese, comune și mulțimii ordinare de oameni.

Al doilea pas produce concluzii mult mai surprinzătoare decît primul: dacă un intelectual are doar cîteva concepte pe care aducîndu-le în înțelegere rațională se definește el ca intelectual, aceste concepte nu sunt neapărat din categoria acelora fundamentale (pe care le-am cuprind în categoria Cuvintelor Ascunse ale omenirii), concepte care sunt fundaţia condiţiei umane, cele care generează umanitate, chestiuni seriase și profunde. Un intelectual este și acel om care aduce în rațiune concepte minore, comune de altfel în viața de zi cu zi, concepte despre care se poate spune că sunt rezultat al condiției umane și nu cauza condiției umane cum sunt conceptele fundamentale.

Morala este că un intelectual poate fi din categoria intelectualilor majori, intelectualitatea lui fiind produsul abordării raționale a conceptelor majore/cuvintele fundamentale care sunt generatoare ale condiției umane iar un intelectual minor are intelectualitatea tributară conceptelor derivate din condiția umană.

Această împărțire nu este o scară valorică , încadrarea într-una sau în alta din categorii nefiind legată de capabilitățile intelectuale sau de valoarea propriu-zisă a omului. Este mai degrabă o împărțeală precum împărțirea automobilelor după tipul de combustibil folosit.

Intelectualii majori sunt din categoria celor care aduc în realitatea vieții lor permanent problemele serioase și fundamentale ale condiției umane și de aceea merită denumirea de intelectuali fundamentali. Eu personal am o părere proată despre ei, îi consider indivizi cu mare potențial de a fi dezagreabili. Mă  aștept să aibă totdeauna teme de discuție numai chestiuni despre condiția umană iar chestiunile lor sunt totdeauna grave și serioase. Nu au în cap decît  sensul binelui, onoare și alte astfel de ciudățenii (pe care le-am ordonat oarecum în Dicționarul de Cuvinte Ascunse, fără să epuizez problema). Mă gîndesc că pentru cei mai mulți afectați de statutul acesta, condiția de intelectual major/fundamental este ca o gripă, vine periodic si trece de la sine  fără a exista o medicație (doar profilaxie) și pentru cei atinși este recomandabilă carantina. Nimeni sănătos la cap nu poate fi permanent Intelectual Major fundamental.

Intelectualii Minori pe de altă parte sunt indivizi de regulă orientați către probleme mai interesante, conceptele minore produse ale condiției umane (și nu generatoare ale condiției umane, altă ligă alte reguli). Se preocupă de chestiunile îndeobște legate de armonia și echilibru vieții. Mă aștept ca un astfel de intelectual să-și dea cu părerea despre ce înseamnă iubirea, respectul, prietenia din perspectiva rațiunii, încercînd să transforme aceste cuvinte/concepte în rațiuni operative (cu care se poate opera precum cu o unealtă logică). Este evident că produsul unor astfel de gîndiri este direct legat de capacitatea de procesare a creierului din dotara individului (inteligența proprie & cultură) și de aceea cvasitotalitatea producțiilor sunt penibile, inferioare „de la sine înțelesului” de dinaintea maltratării intelectuale. C’est la vie.

Intelectualii Minori  își merită astfel denumirea de Intelectuali de Armonie

2.Intelectualii Compleți și Intelectualii Parțiali.

A doua categorisire operațională a intelectualilor este după cît de multe din conceptele pe care le folosesc sunt din categoria „de la sine înțelese” și cîte sunt din categoria înțelegerii raționale.

După această grilă vom avea într-o extremă categoria de Intelectuali Compleți, adică cei care au întreaga lor lume 100% bazată pe rațiune și demersuri tipice de intelectual și în rest indivizii sunt doar parțial intelectuali pînă la extrema cu zero – 0% cînd nu mai sunt de loc din această categorie.

Ei bine nu există Intelectual Complet decît poate în povestirile SF sau în instituțiile care au atribuții în separarea celor cu probleme mintale grave de lumea funcțională. Iar cu siguranță un intelectual aproape complet (evadat sau neidentificat încă de instituțiile mai sus pomenite) ar fi un intelectual de foarte mică valoare, calitatea raționamentelor fiind slabă pe măsura unui intelect epuizat care încearcă să le cuprindă pe toate.

Interesant însă este ideea care apare de aici și anume că intelectualii pot fi mai mult sau mai puțin intelectuali, sau mai radicala concluzie anume că orice om este, într-o mică parte cel puțin, intelectual.

Evident dacă las lucrurile așa anulez toată utilitatea definiției „intelectualilor”.

În fiecare societate există standarde arbitrare funcționale care delimitează pragul de la care un individ este intelectual sau nu, standarde care sunt prea îndestulat clasificate în sumedenia de definiții (care sunt de fapt clasificării și inventarieri) ale intelectualului de pînă acum.

3.Intelectualii de frontieră și snobii.

A treia categorisire este dată de manifestarea intelectualului. În acest sistem de categorisire valoarea de departajare este dată de originalitatea gîndirii intelectualului. Originalitatea gîndirii nu este neapărat legată de valoarea gîndirii sau intensitatea gîndirii, există cu siguranță o legătură între capacitatea intelectuală și originalitatea manifestărilor intelectuale dar legătura e prea complexă  pentru a contribui în acest sistem.

La o extremă sunt intelectuali care produc rațiuni intelectuale originale și sunt generatorii de tendințe, posibil oameni charismatici și probabil majoritatea cu mare forță a inteligenței.

În extrema cealaltă sunt intelectualii snobi, snobismul în semantica de aici (și nu numai de aici) fiind incapacitatea de a genera rațiuni proprii, rațiunile justificatoare fiind preluate fără discernămînt din exterior.

Snobismul prin urmare este o forma garantată a intelectualității!

Uimitoare concluzie zic eu. Și mai uimitoare concluzie este că snobismul în majoritatea cazurilor este mai valoros decît intelectualitatea originală cu orice preț. Un idiot intelectual care mai este și original este potențial periculos pentru el și pentru cei din jur.

Ca sa temperez în final acest asalt de idei și concluzii aduc constatarea că nu este posibil să existe un intelectual de frontieră pur sînge la fel cum nu se poate ca un intelectual să fie snob 100%. În plus aici ca și la categorisirea precedentă acționează standardele arbitrare ale societății și comparația între indivizi în sensul în care doar pe baza standardul social se poate stabili corect unde începe snobismul.

  1. Artiștii. Este Arta o chestiune a intelctualilor? 

Sunt sau nu sunt artiștii intelectuali?

Artiștii sunt cei care generează/produc artă. Precizarea aceasta am făcut-o la momentul discuției despre artă. Iar arta este definită astfel:

”                 …… ……. …….

  • Artă este procesul de producere a unei opere de artă;
  • Opera de artă este produsul unui om – denumit artist, prin care acesta folosind una sau mai multe metode de comunicare transmite o formă de cunoaștere existențială la care artistul are acces. Cunoașterea existențială poate fi urmare a unor gîndiri proprii și originale sau a înțelegerii existențialismului altuia.”

Artiștii nu au de loc o dispoziție de vreun fel în a relaţiona/cunoaște lumea prin intermediul rațiunii. Un artist folosește modalitățile artistice de conceptualizare a realității, modalități care sînt la fel de depărtate de conceptualizarea „de la sine înțeleasă” precum este  la depărtare şi cunoașterea rațională specifică intelectualilor ne-artiști.

Cunoașterea realității  de către artiști este diferită  complet (atît ca ipoteze cît și concluzii) de cunoașterea rațională.  Unde un intelectual  deslușește o logică armonioasă, un artist este posibil să audă o culoare!

Din acest motiv, al faptului că un artist iese natural din tiparele comunului „de la sine înțeles”, chiar dacă rezultatul este deosebit fundamental și uneori conflictual cu oricare variantă rațională de conceptualizare, din acest motiv îi consider pe artiști intelectuali.

Dintre intelectuali ei  sunt intelectuali artiști restul fiind intelectuali ai rațiunii.

Întrebarea derutantă.

Se pune întrebarea dacă statutul de intelectual rațional exclude intelectualitatea artistică. Dacă un individ poate fi totodată intelectual al rațiunii și intelectual artist?

Este o întrebare frumoasă care are răspunsuri frumoase, trei răspunsuri toate adevărate.

  1. Intelectualitatea artistică este compatibilă și adaugă plus valoare intelectualității raționale;
  2. Intelectualitatea rațională este compatibilă și dă plus valoare intelectualității artistice;
  3. Intelectualitatea artistică este incompatibilă și contradictorie cu intelectualitatea rațională. Formele acestea două împreună nefiind posibil definitorii pentru un individ iar intelectualii definiți ca intelectuali printr-o formă dominantă rațională sau artistică sînt fundamental în conflict cu ceilalți intelectuali care nu au aceiași dominanță (artistică sau rațională);

Artiștii sunt o specie contradictorie, oamenii care generează germinarea noii rase, next (homo philosophicus). Ei nu sunt next, sunt umani de-ai noștri prin excelență.

Despre ce sunt artiștii și relația lor cu lumea am în minte o imagine dintr-un film uitat:

Scena este într-un centru de instrucție militar destinat pregătirii piloților militari în WWII. Un peisaj dezolant rural într-o țară săracă, prăfoasă și caldă. În cea unitate viitorii piloți învățau doar după manuale, fără instructori, teoria zborului și deprindeau tehnicile de zbor în simulatoare făcute dintr-un butoi, cîteva șipci si ceva sfoară. Viitorii piloți erau veniți dintr-o lume în care nu existau motoare sau electricitate dar învățau să zboare(!).

Ei bine, artiștii lumii noastre sunt ca acei țărani care credeau că vor deveni piloți și vor zbura. Pentru ei zborul, tehnologia, civilizația erau mai mult decît visuri și mai puțin decît realitatea. Bineînțeles este și o parte ironică, acei țărani probabil vor fi zburat, artiștii noștri rămîn doar în campus.

¹din ”Era Cuvintelor Ascunse”.

²un exemplu absolut ridicol și nefericit dar reprezentativ este  Jean-Paul Sartre care spunea la un moment dat:” intelectual nu este acela care scrie cărți sau își trece timpul cu preocupări intelectuale, ci acela care, părăsind universul livresc, intră direct în viața publică și „se amestecă în treburile care nu-l privesc” (J.-P. Sartre, Plaidoyer pour les intellectuels, ed Gallimard, 1972, p. 12) / sursa   http://ro.wikipedia.org/wiki/Intelectual

³ Ca bonus personal se pare ca am primit un subiect extrem de interesant și anume Dicționarul de Cuvinte de Armonie. Sau cum o să îl denumesc  cînd îi va veni sorocul. 

Anunțuri