În care se va vedea pînă la urmă cum a început această poveste.

Întîi să mă prezint

Prima parte a acestei povești, aceea cu istorisirile  despre poporul dacilor vechi a ajuns la mine complet neașteptat. Știu eu foarte bine că este plicticoasă  dar după cum se va vedea are un rost să fie așa. Am zis   lucrurile care trebuiau zise pentru ca restul poveștii să aibă înțeles și se va lămuri repede unde este legătura.

Eu despre mine am părerea că sunt un om  relaxat, pot fi catalogat cu ușurință drept superficial. Nu-mi stă în obicei să mă apuce dorința de a explica lucruri, pedagogismul sau retorica savantă nu-i de mine, asta din cauza lenei. Ce mă definește cel mai bine este că sunt inteligent și total lipsit de orgoliul de a o dovedi. Pe scurt n-am nimic de dovedit și mi-e  lene să fiu altfel.

Din cauza lenei probabil este că am nevoie de vitalitatea celorlați, eu singur nu am mai multă decît să mă trezesc dimineața. Totuși există un loc și un timp asociat lui în care lucrurile stau altfel, cu totul și cu totul altfel. Locul acela este Vama Veche, vara.

Despre o  minunăție de loc.

Vama Veche este pentru cine nu o știe cu adevărat, un loc nasol, prăfos cu chestii scumpe, fiind pe jumate staţiune litorala zgomotoasă pe jumate tabără dezmembrată de rockeri.

Oamenii vin și pleacă mereu, cei mai mulți nu mai revin niciodată. Vin în Vamă o dată pentru a o avea în portofoliul personal aşa cum alţii mai valoroşi au în experienta lor escaladarea Everestului sau Cazinoul din Monte Carlo.

Pentru nativii vamaioți însă, imaginea ei, a Vămii Vechi este de loc urmaș legitim departe în spațiu și timp al taberei de la Woodstock din ’69.

woodstock-1969-3
Woodstock 1969

Jar mocnit din focul original al Woodstock-ului din ’69, foc care atunci a ars aprig trei zile în văzul întregii lumi și a deformat realitatea civilizației, acel jar este răspîndit sub plaja din Vama și sub  străzile prăfoase și în tot praful zburător al Vămii. Arde molcom dînd o căldura blîndă, întreținută de spiritul vital al românilor intelectuali care-i calcă pămîntul. Nu-i pentru orișicine să-i simtă căldura, asta mi-e clar.

Pentru unii oameni care au nealterată o scînteie divină strălucindu-le în existență (artiști sau filozofi anonimi)  indiferent de cum se prezintă și de cine sunt în viața de zi cu zi, pentru ei Vama Veche este loc de adunare ritualică, sediul unei conjurații. Și eu fiind  din tagma ăstora mă duc în Vamă pentru  același lucru, restul e decor prăfos.

 Cum stă lumea la vorbă și ce lucruri minunate se pot întîmpla la un foc pe plajă. Unde se vede cum începe povestea adevărată.

Demult într-o seară în Vamă, cam pe cînd era ziua mea în mijlocul verii, am stat o noapte la băut pe plajă cu o gașcă de motocicliști, rockeri rockerițe și alți deștepți.

De știut nu știam pe nimeni, m-am lipit de ei simplu și direct. Erau cred că 12 sau 14 de toți. Cîteva puștoaice metaliste pline de ținte, cîţiva puști de liceu și ei rockeri simpatici și neagresivi, vreo doi-trei mai maturi săriţi de 50 cu ținută jaz-de-vamă și patru bikeri (motocicliști adică) de-ai mei. Stătea toată gloata în jurul unui foc pe care-l chinuiau unii cu lemne de proveniență incertă.

Erau  patru motorete parcate la cîţiva metri de cercul lor iar cu a mea s-au făcut cinci. Bikerii sunt prietenoși natural (asta dacă nu se bat de se îndoaie de la prima vedere). Mai mult de atît, membrii de club se saluta de parca ar fi camarazi din școala primară chiar dacă nu s-au văzut în viața lor.

Eu cu vesta mea de club care mă arăta că sunt membru plin de MC,  Dac-adevărat, ei 4 toți cu semne de prospect pe la cluburi uitate de lume, eu cu kilu de teqila, ei toţi cunoscători a produsului. Una peste alta m-am trezit familiar și respectat din prima secundă în care am intrat în cercul lor.

A urmat o noapte răcoroasă, frumoasă și cumva înălțătoare. Vorbe molcome cu idei stranii și incitante s-au mișcat în aer ca nălucile. Fiecare, voit sau nevoit, expunîndu-și în cuvinte și povești briliantele vieții proprii. S-a zdrăngănit o chitară, un puști a cîntat haiduceşte, fetele – rockerite au dansat ca sînzienele. Sticlele cîte au fost, o pîine și ceva salam au fost cu fraternitate naturală împărțite.

Admirația puștoaicelor pentru poveștile de pe drumuri îndepărtate, despre bătălii cîștigate sau pierdute mă făceau pe mine și pe fiecare din cei care aveau ceva de spus să ne simţim epic. Cine știe despre asta a înțeles deja, cine nu știe degeaba-i povestesc mai mult.

Începutul inițiatic. Vorbește Marele Preot.

Dimineața pe la cinci jumate fătucile plecaseră cu iubițeii sau fără ei, doi bikeri dormeau lîngă motoarele lor, alții doi dispăruseră într-o expediție eșuată după clătite – i-am găsit mai tîrziu pe ziuă dormeaind pe plajă, căzuți la în aterizare forțată și prelungă. Lîngă foc mai rămăsesem eu, amețit rău de tot și un jaz’man, unul dintre cei trei oameni „mai serioși”. De fapt ăla de rămăsese era cel mai în vîrstă și fusese și cel mai tăcut, nu depășise „mulțumesc” și „dă-mi și mie sticla” ca vocabular folosit. Individul ăsta era cam la 50-60 de ani, slab cu barbişon alb ăi îngrijit, cu un halat dungat și cu o cipilica stil Harry Tavitian. Băuse mai mult decît mine dar cel puțin prin comparație cu mine el era treaz trezuț.

După ce am tăcut ce-am tăcut privind amîndoi la focul care se stingea (eu oarecum trist pentru că nu s-a găsit nici o fătucă să mă-ntrebe unde dorm) m-am trezit apelat de către fratele jaz’man în cel mai surprinzător mod:

  • Uhăi…!

Am fost surprins evident. La imaginea de intelectual rasat pe care o avea omul, ciobăneasca militară în care mă apelase era cît se poate de nepotrivită. Eram eu nițel beat dar nu chiar atît cît să nu mă prind de ciudățenie.

Din experiența de viață eu știam că treaba cu „ciudățenia oamenilor” de regulă e simplă, explicația comună este că sunt proști. Nu-i o mare minune sau deșteptăciune să ajungă cineva la astfel de concluzii, cam fiecare om e prost în felul lui. Consecința acestei perle de înțelepciune era că în ceea ce mă privește eram relaxat și tolerant în așteptări. Rar se întîmpla ca la vreun individ atitudinea sau comportamentul ciudat („ciudățenia” adică) să aibă motivații uimitoare sau străluncind de vreun fel de inteligență.

Am presupus că-mi cere sticla, ultima sticlă de tequila care mai avea un deget pe fund și pe care o țineam strîns și fără rost în mînă. I-am întins sticla pe o traiectorie controlată statistic.

  • Nu nu, nu mai merge băutura. Altceva voiesc să-ți zic.

I-am auzit atunci prima propoziţie întreaga și vocea rablagită, absolut senzaţională, cu accent de bucureștean din Moldova. Ca să dau un reper, vocea îi semăna cu vocea mafiotului  Kasper din  „The Friends of Mr Cairo” („ …ha, ha, well done Mr. Cairo, and what do you have to say about that, my friend?) a lui Jon și Vanghelis.

  • Păi ce? zic eu.

Bețivanul ăsta avea chef de filozofie cînd toți mergeau la dormit. Nasol ghinion pe mine.

  • Auzi uăi, zice jaz’man-ul, tu ești dac dac?

Toate ca toate dar asta era o întrebare aiurea. Toată noaptea mă fălisem cu statutul meu de Dac – motociclist.

  • Acu te-ai trezit? Ce kilu meu am tot vorbit noaptea asta?

Amețitul, probabil a dormit cu ochii deschiși mă gîndeam eu.

  • Nu măi. Nu de motociclişti te întreb. Zic că dacă eşti dac dac, pe bune. Adică de neamul tău să fii dac, dacă ştii cumva asta.

  • La ce-ți trebuie să știi? Tot un drac dacă sunt dac sau jumate țigan și jumate ungur. Contează ce vrei să fii și eu sunt dac dac acum.

  • Hai las-o cu schemele. Te-am auzit și eşti mai inteligent de atît. Îmi spui?

  • Ai ceva cu ungurii sau cu țiganii mane²? zic eu.

  • A nu, nu despre asta e vorba. Am ceva să-ţi zic. Dar trebuie să îmi spui dacă eşti român dac sau nu. Dacă știi.

  • Păi să zicem că da. Moșnegii mei de care știu erau răzăși împroprietăriți de Ștefan. Dar ce-ți trebuie ție să știi de’astea?.

  • Mi-e suficient. Știi că și eu sunt dac.

  • De unde să fi știut? Acu că mi-ai zis m-aș cam culca și eu.

Dau să mă ridic, încerc cumva să mă proptesc cu mîna dar statistica mișcărilor avea media neconformă. Adică nu prea reușeam, băut fiind  membrele aveau voință – nevoință proprie.

  • Eu sunt M’marele Preot Dac, urmaşul lui Deceneu.

(Exact așa a zis, M’marele. Era foarte emoționat omul, atunci n-am știut dar totă noaptea stătuse pe ghimpi pentru discuția asta. Avea el probabil așteptări de vreun fel dar nu prea i-a venit trenul.)

  • …’ssăă mori tu! ³

Și mi s-a rupt filmul. Nu vreo chestie mistică, eram doar beat.

¹eu pot să prind în cuvinte și să îi dau definiția completă și suficient restrictivă. Problema este că dacă o fac nu mai termină nimeni de citit chestia asta care este chiar interesantă.

² „mane” este un apelativ uzual în limba vorbită de puști și adolescenți, cel putin deocamdată. Este o forma de apelare care are ca rădăcină englezescul „man=bărbat”. Se folosește în forma „mane=prietene” sau „măi man= mai omule”. Cam cu aceleași semnificații se mai foloseşte „coi” și „măi coi” de data asta rădăcină fiind cuvîntul românesc coi=testicul. Ambele expresii au conotație prietenească și sunt considerate forme de respect.
³ „Să mori tu!” nu e nicidecum o urare, expresie agresiva sau jignitoare. Este o expresie obişnuită care arată uimire. Originea expresiei este foarte veche și este prescurtarea formei mai complete: „jură-te pe viața ta că ce ai spus acum este adevărat!”.

Anunțuri