Deceneu, străbunul.¹

(Sau povestea dacilor așa cum mi-a fost povestită mie de un bețivan care se credea  ultimul Mare preot dac. Chestiile astea mi le-a zis de-a lungul unui șir de beții de noapte, cu teqila fără sare, pe plaja din Vama Veche, în vara lui 2007.)

Neștiut oamenilor din vremurile de’acum, uitat pe nemeritate este Deceneu. Deceneu era Marele Preot Dac, sfătuitor și mîna dreaptă a regelui unificator Burebista, iar după moartea acestuia ( în 44 î.e.n. în același an și în condiții asemănătoare cu Iulius Cesar al Romei) a  devenit al doilea rege al dacilor uniți. Deceneu a fost cel mai mare reformator al societăţii dacice. Filozof și războinic, inteligent, cultivat şi pragmatic i-a transformat pe daci din barbari în întîiul popor al lumii acelor vremi. Fără exagerare a fost de același nivel ca importanță și impact precum Confucius a fost pentru chinezi. Dispariția lui din istoria cunoscută este urmare a  cuceririi Daciei de către romani în anul 106 e.n., cucerire urmată de un genocid eficent executat împotriva populației dacice. Întreaga civilizatie dacică a dispărut atunci inclusiv valorile spirituale.

Deceneu i-a învăţat pe daci să prețuiască știința, etică, logica și a dat legi raționale. A reușit să facă războinicii debordînd de energii barbare să fie în același timp etici, morali și raționali. Personalitatea lui, voința și inteligența lui sînt printre cele mai puternice componente care dau distincție neamului nostru. Noi românii suntem acum mai mult din ce a fost el decît are aport orice altă rădăcină cunoscută a neamului.

Ceea ce am de spus în următoarea narațiune, care va fi întinsă pe mai multe capitole, este mai puțin legat de calitățile extraordinare și de impactul lor asupra a ceea ce suntem cît mai ales despre praxisul religios datorat lui și cum a ajuns el pînă la noi. Cu toate ajustările necesare unei forme literare povestea ce urmează este adevărată în esență, pe cît de adevărată poate fi o poveste bazată pe mituri și superstiții transmisă din om în om prin viu grai. Evident sînt și invenții necesare acoperirii golurilor narative.

Pe vremea cînd se întorsese din peregrinările din Egipt unde studiase astronomia și filozofia ca discipol și ca preot a zeului Soare, Deceneu își stabilise locașul sacerdotal pe muntele Kogaionon ( sau Kogaion cum îi mai zic alții). Muntele era pustiu şi fără importanță religioasă pînă în acel moment, importanța lui crescînd o dată cu creșterea influenței lui Deceneu în viața politică a dacilor, el fiind principalul artizan al unificării triburilor sub Burebista.

Ei bine, muntele Kogaionon a devenit centrul spiritualității acelor daci din cauza ceremoniei salutului Soarelui, ceremonie centrala în practica religioasă a ordinului preoțesc din care făcea parte (și pe care este probabil să îl fi și creat) Deceneu. Un element esențial al unificării triburilor dacice a fost impunerea unității religioase și de aceea, mai cu forța mai prin convingere, ritualurile religioase ale celor 22 de triburi au fost unificate ( standardizate) iar acest salut al Soarelui de pe Kogaionon a devenit un reper imortant al practicii religiose a întregului popor dac.

Nu e de mirare că la moartea lui Deceneu, slujbele ritualice ale salutului Soarelui de pe muntele Kogaionon erau deja acceptate ca tradiții în întreaga lume dacică. Ideea de la baza acestor slujbe ritualice era ca dimineața la răsărit, primul lucru pe care îl vede Soarele din țară să fie dans de fecioare și cîntec de bărbați. Un salut la intrarea în casă a unui oaspete. Kogaionon este destul de înalt iar la vremea respectivă era la granița răsăriteană a regatului unificat, adică după calculele preoților astronomi era fix locul în care soarele răsărea prima oară în Dacia. În timp acolo sa construit (din lemn) un complex ceremonial cu locuri de cazare pentru preoţi și pentru cei care făceau pelerinajul de salut.

Încă de pe vremea lui Deceneu triburile dacice unificate fuseseră împărțite sub cele 12 zodii și fiecare grup de triburi de sub o zodie a primit sarcină să se ocupe de dansurile și cîntecele de întîmpinare ale Soarelui în partea din an asociată zodiei ce-i revenea. Treaba asta dădea naștere la mari rivalități și competiții benefice pentru unitatea națională (în măsura în care se poate vorbi de o națiune dacică, cu scuze pentru licența artistică).

Mai mult, într-o formă de proto – știință sau făcut cîteva „experiențe” concludente și foarte bine popularizate, anume că Soarelui nu i s-a dansat și nu i s-a cîntat de cîteva ori. De fiecare dată molime și necazuri mari au lovit țara. Coincidență, placebo sau doar manipulare este prea puțin important, important este că s-a consolidat la nivelul poporului de rînd un fanatism molcom și profund în această adorație religioasă. A contat în această religiozitate fanatică este că atingerea armoniei pe această cale nu presupunea decît să se cînte si să danseze Soarelui dimineața. Nu era asociate acestei practici nici un fel de alte ritualuri obositoare sau  implicări în de războaie sfinte, cu atît mai putin nu se leagă acest cult special de sacrificii umane sau de altă natură. Aceste motive  conjugate, dovezile religiei și comoditatea practicării ei i-au dat o mare rezistență și răspîndire, practic în tot arealul tracic fiind adoptată și rezistînd în forme ascunse mai mult sau mai puțin alterate probabil pînă în prezent.

Salutul Soarelui a dispărut din consemnări  și scrieri o dată cu căderea Daciei și a dispariției din punct de vedere administrativ a castei preoților. La vremea respectivă romanii cuceritori au impus noi religii, cea veche fiind inutilă iar Zamolxe fiind declarat zeu neputincios. Faptul că salutul Soarelui nu i-a ajutat pe daci era concludent, dovada supremă din punctul de vedere al romanilor ca vechea religie era depășită.

În următoarea sută de ani salutul Soarelui a fost desconsiderat, populația dacică cîtă rămăsese în urma genocidului ulterior cuceririi considerînd în cel mai bun caz pe vechii zei nepuntincioși iar în cel mai rău caz trădători. Cu toate acestea  cultul propriuzis continua, fie din conservatorismul oamenilor din popor ori datorită efortului preoților daci scăpați și fugiți în munți, ori din amîndouă cauzele, nu prea contează. Important este momentul de prin jurul anului 200 e.n. cînd una din mințile minunate și anonime ale poporului a lansat ideea conform căreia nu Soarele îi părăsise pe daci ci dacii erau de vină pentru că nu îl mai salutau la intrarea în țara lor, îl salutau pe la mijlocul țării pe unde era Kogaionon la vremea cuceririi romane. Și ce bine a prins ideea aceasta! În ce moment strașnic de important a venit! A venit chiar cînd legăturile nației erau pe cale de a se destrăma, populația era romanizată și era doar la un suflu de săgeată distanță să dispară în amalgamul inform al popoarelor Imperiului.

Dacă ar cunoaște cineva data exactă în care a fost reluat salutul Soarelui  și de cînd poate Soarele și-a întors din nou fața către neamul nostru, atunci ar fi ziua de naștere oficială a noului neam, daco-roman.

Ce e drept, o dată cu această poveste  am primit și chestia asta cu ”data primului salut al Soarelui” de după cucerirea Daciei, considerată data cînd Soarele și-a întors fața din nou spre popor și i-a oprit disoluția (ce cuvinte mari au dacii ăștia!). Oricum asta n-am prea înghițit-o, mi-a părut atunci ca și acum cînd o găndesc din nou ca fiind însăilare ulterioară, poveste adăugată precum tichia de mărgăritat. Eu zic că e în zona acceptabilă  și normal să apară și astfel de altoiuri pe povestea de bază.

Următorul mileniu  au fost două straturi spirituale în societățile romano-dacice. Una a cuceritorilor și administratorilor (romani, goți, ostrogoți, cumani, etc) și alta fundamentală, cvasi secretă, a celor care salută Soarele. Toată populația de daci latinizați era legată în această conjurație secretă, învățăturile saltului Soarelui fiind parte a ritualului de maturizare a oricărui tînăr.

Spiritul lui Deceneu – unificatorul în numele căruia se vorbea la începutul anilor 200 a dus la noile forme ale vechii religii. Au apărut  mituri și noile legende. Ştiau deja atunci toți românii că Soarele nu-i părăsise și doar că, o dată cu extinderea teritoriilor țării lor soarele nu mai fusese salutat dimineața cum se cuvine. De aceea nenorocirile cele mari căzuse peste oameni. Kogaion nu mai era la momentul cuceririi primul loc în care razele băteau dimineața, era doar un loc în inima țării.

Povestea mitică centrală a noii religii vechi era că la o sută de ani după distrugere (cucerire), preoții ordinului ascuns au trimis într-o călătorie epică  pe doi cei mai viteji nobili daci către soare răsare, pentru a îmbuna Soarele să își întoarcă fața din nou către popor.

Povestea lor a ajuns prin folclor (și prin cîteva izvoare istorice fragile) la noi drept  Legenda călăreților traci, fiind povestea legendă a doi nobili cavaleri care au călătorit la marginea lumii (cu aventuri demne de Odiseea) iar în final rămînînd alături de Soare ca sfătuitori și ca protectori ai neamului dacilor de pe pămînt. Ei, se zice în legenda, l-au îmbunat pe Soare², acesta supărat fiind pentru că mulți ani îl salutaseră doar cînd ajungea în mijlocul casei.  Tot ei au dus vorbă Soarelui că țara dacilor îl va aștepta întotdeauna de-atunci cu saluturi de întîmpinare orice s-ar întîmpla.

Forma  oficială a mitului a suferit modificari, după creștinare din cei doi cavaleri a rămas doar unul, fiind asimilat cu Sfîntul Gheorghe³.

Zice-se că de-aia au ajuns românii de-acum să aibă țară și chiar să existe, altminteri s-ar fi spulberat neamul în patru zări iar noi de-acum n-am mai fi fost decît o adunătură de pribegi fără memorie și fără istorie vorbind limbile stîlcite ale barbarilor care ne înconjoară.

¹Burebista … și-a luat ca ajutor pe Deceneu, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne profetice, datorită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă, de la un timp era socotit și zeu, așa cum am arătat când am vorbit de Zamolxe. Ca o dovadă de ascultarea ce i-o dădeau geții, este și faptul că ei s-au lăsat înduplecați să-și stârpească viile și să traiască fără vin” (Strabon/Geografia:VII,3,11) sursa      http://ro.wikipedia.org/wiki/Deceneu

² Legenda călăreților traci este o enigmă a istoriei. Există căteva dovezi arheologice care pur și simplu aiuresc complet istoria oficială. Este interesant de studiat subiectul acesta.  Trebuie să precizez că sursele ( mai bine zis unica sursă) mele sunt folclorice în cel mai bun caz sau o povești de beție într-o perspectivă mai cinică, după cum dorește cititorul să considere. Dar măcar poveștile așa um le-am primit eu au coerență și logică, altfel decăt ce am găsit în surse cu ștaif  științific și considerate ” demne de încredere” , pe care le-am consultat ulterior în această chestiune.

³ N-a mai rămas nimic din frumoasa poveste, nici cum cei doi au sacrificat un cal lăsat legat ca hrană pentru Ursul cu ochi de foc. Nici despre cum cei doi călărind pe un singur cal (hrănit cu iarbă de foc din bîrlogul Ursului și de aceea fiind un cal cu puteri magice de-acum) au reușit prin viclenie să omoare Vulturul cu cap și cioc de piatră (Vulturul fiind fost săgetat de unul din călăreți, fiind amîndoi pe același cal. Imaginea apare în cîteva picturi din acea perioadă, cei doi pe cal, cel din spate săgetînd un vultur care îi atacă). Într-un final au capturat și crescut cei doi pui ai Vulturului cu cap și cioc de piatră (făcîndu-şi veșminte din pene ca să nu fie recunoscuți și mîncați de către pui) iar cînd puii au putut să zboare s-au dus călare pe ei pînă în miezul soarelui. Interesant este și că povestea de la vremea respectivă spunea cum că cei doi nu au avut inimă să omoare calul magic și l-au lăsat liber în mijlocul cîmpiei pustii, fără să țină seama de consecințele capturării lui de către sălbaticii din răsărit. Ce mari necazuri erau evitate dacă omorau calul! Sau măcar nu îl lăsau înșeuat și cu arcul ultratehnologizat în coburi.

Anunțuri