Aceasta nu-i o poveste din care să se poată trage învățăminte, este o poveste comică.

La sfîrșitul iernii 1997, prin februarie, pe cerul de noapte strălucea la noi ca și oriunde aiurea în lume, cometa Hale-Boop. A fost considerat pe bună dreptate evenimentul astronomic al deceniului.

Partea comică este că în contra magnitudinii evenimentului astronomico-astrologic mediatizarea lui în România a fost mediocră. Din cele aproape două luni pline, adică februarie și martie în care minunăția aceasta de cometă a fost fixată pe cer, televiziunile și radioul au tăcut neștiutoare ca niște proaste. Doar la noi au tăcut (probabil pentru că ai noștri din mass media sunt cu adevărat cei mai proști) pentru că în alte părți a fost considerat eveniment central. Din cauza Cometei s-au stins luminile din Tokio pentru ca oamenii să o vadă , Mexico City a fost cuprins de frenezie tot din această cauză, în China, America, Europa civilizată televiziunile au avut cometa în centrul atenției. Au fost o grămadă de alte efecte mai mult sau mai puțin isterice, provocate de apropierea cometei și de mediatizarea evenimentului dar nu la noi, în România nu se auzea nimic.

Ei bine, asta e doar introducerea, este prezentarea scenei (reale) în care se întîmplă la fel de adevărata poveste.

la vremea aceea mă angajasem ca inginer la o fabrică mare și  habar nu aveam cu ce se mănîncă ingineria pe care cu naivitate presupuneam că o învățasem prin școli, dar eram plin de entuziasm în a o practica. Plecam la muncă la cinci dimineața iar în  acel februarie era noapte adevărată la ora cinci.

În diminețile înnoptate de februarie am avut ocazia de a vedea deasupra capului, la zenitul nopții, Cometa. Cometa care arăta ca un far de motocicletă fixat pe cer  dar despre care nu era nici un zumzet pe la radio/presă/televiziuni. Bucățile de oră de noapte pe care le aveam doar pentru gînduri personale în timp ce mă deplasam  către fabrică erau numai bune pentru studierea fenomenului.

Niciunul dintre oamenii cu care am vorbit în acele zile ziua despre Cometa nopții nu știa de existența ei și mai straniu chiar, nici în zilele următoare, după ce majoritatea au „vizualizat-o” (atenționați de mine), ei n-au văzut-o.

În zilele acelea și multe alte zile după aceea am fost singurul om dintre cîți știam  care vedea și acepta că există ceva pe cer, Cometa aceasta despre care nu știam că e cometă fiind prima și singura pe care am văzut-o vreodată. Pentru restul lumii în afară de mine, fenomenul nu exista.

Poate că citind povestea îi pare cititorului că sunt în discuție chestiuni simple de logică și de bun simț (și anume despre cunoștere a realității și a interpretării eficiente a reperelor e.t.c.), adică despre faptul că albu-i alb și negru-i negru dacă așa se văd. Una din concluziile „experimentului” meu cu Cometa este că de fapt lucrurile nu stau chiar așa, de fapt majoritatea oamenilor nu văd cu adevărat  albul nici negrul din fața lor. Majoritatea covîrșitoare văd realitatea materială  doar dacă cenzorul mental propriu le spune că pot să vadă acel alb sau negru. Chestiunea (și povestea aceasta) este despre faptul că eu precum și majoritatea oamenilor epocii acelea eram condiționat să am încredere în sistem (în SISTEM mai bine zis) care încredere ar fi recompensată de grija pe care mi-o purta sistemul și protecție solidă. Așa că interogația tensionată căreia îi eram supus era „ce este acea cometa” care nu exista decît pentru că o vedeam eu.

Problema nu era neapărat că albu-i alb ci că SISTEMUL spunea că acolo nu-i nici un alb.¹

Tu, cel care citește crezi că dacă ai fi în situația mea de atunci, în fața evidenței faptului fizic și a informațiilor date de propriile funcții de cunoaștere, crezi că ai fi înțeles cu ușurință ce se întîmplă? Dacă este așa înseamnă ori că nu sunt eu suficient de bun în a scrie și nu am creat veridicitatea sperată în această poveste, sau ești un prost. Doar un prost crede fără să gîndească și/sau să(nu) țină cont de factorii fenomenului supus gîndirii.

Cu  sau fără  SISTEM în spate eu am ajuns repede (îmi amintesc aproximativ că după trei dimineţi de gîndire în stilul lui Sherlock, prin autobuze proletare) la concluzia că ceea ce vedeam pe cer este o misterioasă cometă.  Cum n-aveam internet în acel timp (nici măcar telefon mobil) informația era de un alt fel și cu altă viteză de mișcare iar revelația cometei a fost pentru mine de impact precum o mini-descoperire a Americii.

Din ziua următoare m-am făcut purtătorul de cuvînt² al Cometei. Ziceam tuturor de cum îi prindeam despre minunea de Cometă, deasupra pe cerul de noapte. Mare și frumoasă, ciudată și misterioasă. Oamenii trebuiau doar să se uite și-ar fi vazut-o.

Rezultatul (!)? Mi-am consolidat renume de ciudat. Nimeni din mulții abordați nu m-a crezut cu adevărat, unii au făcut-o ca să scape de gura mea. Oamenii se uitau la ea, o vedeau dar mintea lor o ignora. Eu și cometa mea fiind în contradictoriu cu vocea sistemului nu am avut nici o șansă. Cometa nu exista pentru ei deoarece eu, cel care le-o arătam, nu aveam creditul social necesar pentru a fi crezut iar faptul că ea exista cu adevărat nu conta suficient. Nu era vorba de oameni mediocri, să fie bine înțeles. Colegii mei ingineri pe care i-am tras de mînă afară dimineața să le arăt „cometa lui Rusu” împreună cu alții din cercurile mele, erau și atunci ca și acum oameni cultivați cu nivel intelectual peste medie (unii chiar mult peste medie), mulți avînd gîndire tehnică și filozofică corelată.

A existat și o mică compensație la final, cînd într-un tîrziu retardații noștri din media au auzit și ei că avem o Cometă (prin martie, spre aprilie) și prin urmare toți oamenii au vazut-o. Am primit deci laude pentru vederea mea patrunzătoare.

De ce oare? De ce cvasiunanimitatea oamenilor socialmente sănătoși nu cred în evidență decît dacă această evidență nu are aviz favorabil din partea stupului? Dacă e cineva tentat să dea răspunsul că oamenii sunt proști,  se înșeală. Am stabilit că inteligența, cultura, bunul simț nu au impact semnificativ în acest proces „de a vedea cometa”.

Concluziile mele și numai ale mele.

Eu am văzut-o pentru că sunt anarchist în găndire. Mintea mea este  nativ contra, căută înțelesului al doilea.  Vorbind despre mintea de anarchist nu este vorbire despre cît de inteligent/deștept/cultivat este cineva ci despre ordinea valorilor personale, să fie funcțională rațiunea critică. Folclorul lumii etichetează această calitate  simplu cu denumirea de ”bun simț”³.

 Să aibe cineva pe primul plan încrederea în rațiunea proprie totodată și cu capacitatea de a raționa care să merite așa poziție, aceasta este puterea care omului de deasupra vremilor. Cum se face asta, cum se ajunge acolo, e altă poveste.

Merită gîndit la asta oare, are vreo importanță practică? Este vreun avantaj sau vreun merit în a avea profilul intelectual de anarchist? Ce să zic eu (?) și ce m-ar îndreptăți să pun etichetă întregului rest al lumii? Majoritatea covîrșitoare e conformistă iar glasul majorității, vox populi, se zice că ar fi e glasul suprem al adevărului.

Sau nu este așa(?), aceasta-i întrebarea.

Și mă mai gîndesc că dacă în locul cometei ar fi fost un tsunami atunci doar cei cu gîndirea de tipul acesta cum zic eu că aș avea, anarchistii intelectuali, ar fi ştiut ce urmează. Și atunci, după tsumami, chestiunea cu  majoritatea (și cu vocea majorității implicit) ar fi sesibil altfel.

Și deodată sunt cîteva chestiuni care se lămuresc.

¹ Să zicem că lucrurile s-au schimbat, poți fi liniștit. 

² Inițial am vrut să zic ”apostolul cometei” în locul ”purtătorul de cuvînt al cometei”. Evident prima variantă este mai plină de conținut și mai apropiată de cum simțeam eu realitatea acelei vremi, adică eram eu contra lumii. Problema este că ar fi fost făcute asocieri îndreptățite cu chestiuni religioase și nu este cazul.

³ Dacă  cititorul face confuzie între ”bun simț” și ”bună creștere”, este meritul meu că am reușit să scriu atît de simplu.

Anunțuri