Mai adînc decît orice poate fi văzut sau înțeles cu mintea, primele elemente pe care se sprijină geneza omului sînt onoarea și loialitatea.

Buna credință mă face să revin în acest articol pentru argumentația mai detaliată (necesară) a definițiilor deja date în Dicționarul de Încheiere, și anume definiția onoarei și definiția loialității. Am afirmat atunci că:

  • Onoarea cuiva este capacitatea și dorința acelui om de a-și plăti datoriile

Și

  •  Loialitatea înseamnă capacitatea unui om de a-și asuma îndatoriri.

Am propus o schemă binom, simplă și operativă dar pe care, contrar dorinței mele de simplificare trebuie să o detaliez și să îi asociez logică mai complicată.

Îndepărtarea de la axele simple prin care realitatea capătă claritate, îndepărtare ca  urmare a acestei suplimentare și sofisticate construcții, aș fi evitat-o.Dar trebuie închise vulnerabilitățile, acesta este motivul articolului.  Încerc ca într-un final să rămînă la suprafață doar binomul onoare – loialitate  în sensul inițial și simplificator la care, ca un mic bastard, se va adaugă forma protocolară a utilizării cuvintelor.

Dinaintea valorii, înaintea omului

Problemele pe care le ridică utilizarea cuvintelor, a conceptelor, de onoare sau loialitate apar din faptul că ele nu sunt un produs al genezei omului, nu sunt urmare a evoluției intelectuale, morale și filozofice¹ prin care primata umanoida a devenit om. In mod curent însa referirea la onoarea și loialitate (inclusiv la modul de folosire în constructiile logice și argumentative) se face superficial, cu prezumția implicită că acestea sunt caracterisitici specifice situației de a fi om.

Înțelegerea faptului  că onoarea și loialitatea sunt forțele care au creeat omul și  deci nu sunt creații ale minții umane cum este confortabil să se considere, această înțelegere face cuvintele acestea clare.

Onoarea și loialitatea sînt anterioare umanizării fiind caracteristici comportamentale – abilități intelectuale ale primatelor de turmă. Forma de conviețuire în turmă presupune obligatoriu  un anume tip de comportament asociat al indivizilor din turmă, comportament prin care își acceptă îndatoririle și le îndeplinesc. Această situație produce de fiecare dată ierarhii în turmă, bazate printre altele și pe evaluarea onorabilității și loialității în formă brută pre-umanoidă  (adică a capacității de a-și asuma și îndeplini îndatoririle față de turmă). Un individ din turmă va fi mai bine poziționat ierarhic, apreciat sau evaluat, în funcție de valoarea lui pentru turmă și de aportul pe care îl are în consolidarea turmei. Aceasta este logica  selecției naturale de fapt.

O dată cu impactul filozofiei în devenirea omului, în geneza omului din primată mai bine zis,  au apărut  o seamă de caracteristici comportamentale și psihologice distincte. Aceste caracteristici sunt produse în mod direct de existențialismul-filozofic prin care s-a transformat primata în om. Morala, cinstea, vitejia, frumusețea ș.a.m.d. sunt din această categorie.

Onoarea și loialitatea erau deja prezente, anterioare apariției caracterisiticilor umane mai sus menționate și mai profunde decît elementele îndeobște creditate ca fiind definitorii pentru om. Ele condiționează umanismul dinainte de conștientizarea umanității deoarece în timpul apariției omului ele deja erau funcționale ca elementele liant ale turmei, anterioare transformării acesteia în societate. Astfel capătă înțeles și expresia din titlu: dinaintea valorii, înaintea omului.

Aceleași elemente, onoarea și loialitatea sunt acum liantul societății umane cu exact aceleași rol și putere ca pe care îl aveau conceptele acestea în turmele preumane.

Încîlcitele  drumuri ale limbilor vorbite.

Ca să se ajungă la formulările uzuale în prezent a modurilor în care sunt folosite cuvintele onoare și loialitate, fără înțelegerea rădăcinii, este imposibil.
E drept însă că nu ne putem limita doar la sensul primordial, istoria omenirii a adăugat valori noi cuvintelor. Esența noii valori este creșterea spectrului de înțeles pentru conceptele rădăcină și anume: datorie-îndatorire, asumare a responsbilității, tipurile de responsabilități care pot fi asumate. Funcțiile cu care se operează conceptele rădăcină pentru a avea sensul complet al onoarei și loialității sunt aceleași dintotdeauna, dinaintea apariției omului. Funcțiile nu au suferit nici schimbări nici adăugiri.
Un pas logic important este stabilirea ca axiomă a faptului că întotdeauna este vorba de un binom. Onoare și loialitate sînt folosite întotdeauna împreună indiferent că formal se folosește doar unul din cuvinte, onoare fără loialitate ca și loialitate fără onoare sînt non sensuri.
Diferența în vorbire este făcută de ceea ce trebuie să însemne în context cuvintele și la ce se face referire.
Al doilea pas logic important este lămurirea diferenţierilor de comportament ale conceptelor din binom. Spre exemplu, despre onoarea unui om, despre capacitatea lui de a-și plăti datoriile sunt doar cîteva praguri de încadrare iar cuvîntul onoare are un comportament fix, cuantificabil. Pragurile sînt: neonorabil, onorabil și foarte onorabil. Este destul de evident că a folosi forme de comparație de tipul: mai mult sau mai puțin onorabil presupune o licență artistică sau nevoia de accentuare a unei situații mai degrabă decît o situație reală.

Situația are și o explicație evoluționistă, un individ neonorabil este un element bolnav pentru turmă iar prin comparație, un om neonorabil este un element negativ al societății, un om antisocial. De aceea despre toţi oamenii funcționali sociali se presupune că sunt onorabili în forma standard și de regulă acest aspect este inclus ca prezumat într-o discuție.

Cînd este vorba despre loialitate, lucrurile stau altfel. Există ce e drept o loialitate standard asociată omului social similar onorabilității standard. Dar pentru că loialitatea este condiționată și direct legată de celelalte valori cu specific uman, cinste, moralitate, patriotism ș.a.m.d., folosirea cuvîntului loialitate capătă nuanțări majore. Așa prind înțeles fraze de tipul:
” A arătat cea mai mare loialitate față de țară”
” Acel om este extrem de loial.”
” Loialitatea oamenilor era răsplătită.”
” Loialitatea face diferența între cavaleri și plebei.”

Aceste tipuri de formulare au în ele referința la binomul onoare – loialitate cu prezumarea nivelului standard de onorabilitate. Diferențierea  este dată doar din calitatea sau cantitatea de loialitate. Tipurile de loialitate apărute ca urmare a diversificării tipurilor de responsabilități sunt incomparabile și mult mai multe decît loialitatea de turmă preumană.

Canonizarea protocolară.

Alt aspect interesant este utilizarea formelor protocolare care conțin cuvintele  onoarea sau loialitatea. M-am referit la ele ca o canonizare a formelor pentru că fiind forțate să-și schimbe conținutul aceste cuvinte au totuşi sensul înnobilării și nu falsificării realității.

„Sînt onorat.”

„Am onoarea.”

Sunt formulări care sub înțelesul superficial se referă cea mai puternică formă de respect. Sensul profund și original la care se raporteaza protocolul este de declarare a camaraderiei, a legăturilor mai profunde decît conveniențele umanoide. Trimiterea  subliminală este la valoarea fundamentală celui căreia îi este adresată formula de protocol la, valoarea din turma preumanoidă. Este o expresie mai puternică decît „a cinsti” sau „cinstirea” spre exemplu, care sunt formulări protocolare produse ale evoluției și a regulilor sociale.

¹evoluția filozofică  după cum folosesc termenul aici, este ușor peiorativ. Referința fiind la existențialismul despre care am produs corpul articolelor din Fundamente

Anunțuri