Îmi dau seama că în articolele dedicate „Dicționarului de Cuvinte Ascunse” sunt cîteva omisiuni esențiale. Știu acum că nu am argumentat suficient motivația și scopul urmărit. Fără aceste argumente care să așeze ideile într-un fel anume, foarte ușor pot fi etichetat doar arogant și superficial. Pe lîngă acest fapt, la o recitire am văzut și eu locurile în care construcția este subțire. Nu pentru că nu ar fi profundă și adevărată ci pentru că nu m-am ridicat eu la înălțimea misiunii asumate.

Încerc să repar acum ce mai poate fi reparat.

Necesitatea Fundamentelor.

Și implicit, pe aceiași argumentație pe care am aflat despre necesitatea articolelor din capitolul Fundamentelor, se justifică necesitatea „Dicționarului de încheiere”.
Pornirea în această aventuroasă gîndire a fost urmare a unei constatări, comună de altfel majorității tinerilor, că valoarea cuvintelor este diferită între modul meu intuitiv – conformist de a le folosi și în comunicarea oficială, propagandistică sau limbajul din media în care îmi erau servite. În nenumărate cazuri m-am simțit manipulat (și chiar am fost), argumentația mea despre o situație sau alta fiind înăbușită de argumentația oficială. Chiar dacă în profunzime și intuitiv știam că situația respectivă era bazată pe falsitate¹, conformismul și intuiția limbajului meu de atunci nu m-au ajutat să găsesc contra argumente valorilor pervertite, impuse de o societate mediocrizată de zeci de ani de cultură proletară.
Pentru că doar așa știu eu să lupt, argumentația fiind totodată cîmpul de bătaie, armament și premiu, am făcut singurul lucru pe care îl puteam face. Am demontat bucată cu bucată conceptele fundamentale, le-am făcut operaţiunile de întreținere necesare și le-am reconstruit, fără tumorile adăugite de plebeii prea multă vreme egalii intelectualității.
Demersul de a intra adînc, în străfundul conceptelor pe care se bazează realitatea, este un act kamikadze mai degrabă decît comportamentul decent al unui intelectual. Pentru că am făcut-o, acum îi duc crucea. Sunt singurul din toți oamenii pe care-i știu care am trecut de partea asta a cunoașterii.
La o adică mă gîndesc că nu e mare complicație să ajungi aici, e suficient pentru doritor de înțelegere și claritate să ia la gîndit chestiunile de bază. Fără un mare efort intelectual le-ar putea  lămuri. Partea care aduce blocaj este alta. Nu e de loc ușor (de fapt este dureros de greu) să renunțe cineva, fie și pentru o scurtă perioadă, la bazele conceptuale prin care înțelege realitatea. Iar dacă se mai găsește cîte unul care să o poată face, vreun intelectual frustrat și radical, dintre ăștia mai departe merg doar cei care au puterea de a vedea nevăzutul, care pot percepe conceptele de bază ca fiind altceva decît parte din ei înșiși. Iar asta este rar.

Am luat într-un început doar un cuvînt și concept – Elită. Puteam începe de oriunde de fapt, rezultatul ar fi fost același.

Luat cuvîntul ELITĂ ad integrum și făcut ulterior bucăți, folosind ca scule și unelte „de ce” – uri pînă la epuizarea oricărei complexități am ajuns la răspunsuri pentru întrebări nepuse: „ce-i omul?”, „de ce-i omul?”.
Mai departe, relaxat și fără prejudecăți am privit și eu spectacolul reconstruirii după cum l-am arătat în cele cîteva articole din corpul Fundamentelor.
Am aflat astfel, într-un fel de finalitate ce este omul de elită. Informație irelevantă fără întreg pachetul de răspunsuri și întrebări, pe care inițial nici nu gîndisem că le-ar fi venit vremea: ce e artă (?), ce e onoarea și loialitatea (?), panica (?) și încă cîteva.
De aici vine aroganța de a spune că lumea, văzută după Dicționarul de încheiere, este alta.
Nu mai bună sau mai rea, este doar o lume mai clară.
Rolul acestui Dicționar de încheiere este de a simplifica conceptele operative.

A simplifica. Acesta e topicul, eu simplific lucrurile. Aduc axiome la rostul lor inițial.

Oamenii obișnuiți, inteligenți sau nu, culți sau nu, folosesc uzual cuvintele acestea despre care scriu eu Dicționarul de încheiere, cu valoare intuitivă. Le redau acum valoarea prin care devin clare și utile cu adevărat.
Nu sunt artist, nu sunt nici un mare scriitor sau orator și probabil nu sunt nici cel mai inteligent om pe care îl cunosc. Dar prin aceast scris am adus în realitate armonie și un fel simplu de înțelegere. E puțin lucru oare? Sună teatral oare? Să fie oare falsuri poleite? Singura certitudine este că  sunt produse originale. În rest habar nu am, am doar punctul meu de vedere eminamente subiectiv.
Cine are astfel de dubii despre valorea conținutului  ar trebui să facă minimul efort de a căuta o definiție pertinentă și cît de cît relevantă la oricare din cuvintele fundamentale, altă definiție decît dintre cele de aici.

Motivele:

  • 3000 de ani și-au dat oamenii cu părerea despre ce este artă și ce nu este artă. Concluzia acceptată după atîta amar de gîndire este că nu se știe încă. Este adevărat totuși că deștepții lumii recunosc arta cînd se manifestă, știu cînd ceva este artă. Dar nu se pot exprima. Ei bine, eu am lămurit simpu, analitic și lipsit de imaginație această chestiune;
    • Despre  Elită? Și ea ambiguă la fel ca Arta doar că într-o postură mai neplăcută. Cu un pic de efort, conceptul de  Elită este violat de orișice prost și făcut să însemna orice vrea vorbitorul. Merită mai multă considerație cred eu, și de aceea  cu aceiași lipsă de imaginație și metodologie analitică l-am demontat și lăam făcut utilizabil;
    • Despre onoare și loialitate nici măcar nu preas-au pus întrebări în trecutul și prezentul lumii, nici mari nici mici în toată istoria civilizației. Cuvintele acestea- concepte fundamentale ale umanismului au fost siluite în toate felurile fără să fie întrebate. Și lor le-am dat formă și contondență;
    • Ultimul cuvînt ascuns descris pînă acum, Panica. Și altele nescrise dar care vor urma, umorul și frica, eroismul. Toate au primit simplitate și le-am adus lumii;

Asta este aroganța mea și lipsa mea de modestie. Șterg murdăria de pe sursa de lumină, să se vadă clar unde își are locul orice om.

Scopul și destinatarii

Încep cu destinatarii scrierilor. Nu îi știu și nu mă interesează prea mult de fapt. Îmi trebuiesc cîțiva pentru critica necesară, fără de care pierd jaloanele necesare bunei exprimări a ideilor.

Scopul? Sunt scrise public pentru că trebuiesc spuse aceste lucruri, să mă descarc de obligație. Altfel nu-mi sacrific nici 0,1% din stilul meu boem și liber de dragul de a face lumea mai bună.

Pe vremea tinereții eram militar. Parașutist la o unitate specială, adică mă jucam toată ziua de-a războiul cu alții oameni cu aceiași pasiune ca și mine pentru sporturi extreme și arme de foc.

997000_198690717160600_157638011022961861_n (1)
Parașutiștii din Bacău-1993

Printre jocurile noastre eu mă apucasem cu oarecare succes să modific parașuta noastră militară (BG7M pentru cunoscători) în sensul de a-i crește performațele de deplasare pe orizontală unde stătea destul de slab, principalul ei punct forte fiind fiabilitatea în orice condiții.

Să modifici parașuta BG7, pentru un parașutist român este o blasfemie, un atentat la credința fundamentală în tehnica proprie. Iar eu eram un asemenea parașutist român, tipic și foarte bine instruit, pregătit în orice moment să intru în acțiune pentru a-mi apăra țara. Aveam aceiași încredere oarbă în armamentul și tehnica din dotare. Dar cu toate astea m-am apucat să modific, să fac mai bună parașuta noastră.

Din punct de vedere tehnic era vorba de a coase un fel de mînecuțe (gulerașe mai bine zis) la cele trei fante ale parașutei astfel că aerul care ieșea prin ele asigurînd manevrabilitatea și propulsia pe orizontală să fie mai bine direcționat, doar pe orizontală, cu un mai bun randament. Și pentru că gulerașele erau mici, nu influențau nicicum fiabilitatea sau procesul de deschidere în sarcină.

Zis și făcut, evident am făcut modificările pe o parașută casată și ieșită de la zbor. I-am cusut gulerașele după cum am gîndit și la un zbor cu AN 2-ul AN 2am aruncat manechinul de antrenament (pe numele lui Jimmi) pe comandă automată. Am sărit și eu, să fiu pe aproape să văd ce se întîmplă. Toate bune și foarte frumoase, eu am avut un salt reușit cu obișnuita lipsă de control la deplasarea pe orizontală dar Jimmi s-a așezat automat contra vîntului (chestie pe care parașutiștii trebuie să o urmărească și e destul de greu de obținut) și a început să planeze pe orizontală de parcă avea  parașută aripă. Viteza orizontală contra vîntului era de mai mult de două ori mai mare decît viteza mea. 100% reușită.

Aici urmează partea interesantă, toți camarazii naviganți (părerea nenaviganților nu conta niciodată în astfel de chestiuni bărbătești) care au aflat despre  jucăria mea de parașută modificată, m-au întrebat atunci și următorii ani: „Ai sărit cu ea? și continuau Dacă nu sari cu ea, nu are nici o valoare.”

Domnilor!

Nu am sărit cu parașuta „inventată de mine” (să mă scuze onor. Gen. Grigore Baștan, inventatorul ei de drept) și nici nu am avut de gînd.

De asemenea nu am de gînd să schimb lumea sau să experimentez vreuna din multele idei ce-mi vin.

Dacă nu o fac, nu înseamnă că ideile sînt proaste ci înseamnă că cei care cred că valoarea lor trebuie dovedită de către cel care le-a creat, doar atîta pot gîndi.

¹Pentru cei care au memoria ideilor le reamintesc doar o situație tipică, modul de promovare al manelelor în anii ’90. Cum erau justificate, cum erau maneliștii catalogați și cu ce argumente. Frustrarea de atunci mă enervează și acum.

Anunțuri