Dicționar-3.

„…și doar atunci cînd vei afla numele (acelui demon) vei căpăta putere mare asupra lui. Doar dacă  îi va fi aflat numele, doar așa urgiile aduse pe lume de el vor înceta.”

PANICA

Probabil surprinzător acest nou cuvînt: PANICA. Pe de o parte pentru că este doar unul singur (spre deosebire de capitolele precedente unde erau cîte două cuvinte, legate între ele prin sensuri comune) și mai ales pentru că nu pare îndeajuns de important pentru a fi un cuvînt fundamental, adică un cuvînt care o dată decriptat aduce înțelegere  profundă a lumii prin rațiune și nu prin „de la sine înțelegere”.

La prima surprindere potențială răspund că este vorba de un cuvînt-balaur cu două capete. Este un cuvînt folosit corect de obicei și care are cîteva subtilități ale sensului pentru forma lui comună.

Acest cuvînt are și o a doua formă neștiută și perfidă, formă care o dată știută devine evidentă și dă nume unor demoni. Iar despre demonii a căror nume este cunoscut se zice că pot fi controlați, cel puțin așa este mitologia.

 Panica este un cuvînt cu doua cuvinte, iar al doilea este numele unui demon.

Am răspuns deja cînd m-am referit la numele demonului și la a doua nedumerire posibilă, aceea a importanței cuvîntului și a rangului meritat între cuvintele fundamentale. Voi arăta de ce cunoașterea definiției complete a cuvîntului panică este fundamentală, la fel de importantă ca și cunoașterea completă a cuvintelor elită, artă, onoare și loialitate de pînă acum.

Primul cuvînt

Panica¹ este un cuvînt simplu, bine prins în definiții. Totuși o analiză atentă ridică cîteva chestiuni dintre care cea mai relevantă este nediferențierea panicii propriu zise, conform dicționarelor, de comportamentul de panică. După cum se vede în utilizarea reală a cuvîntului există o congruență acceptată între cele două sensuri adică panica este folosit pe de o parte ca pierdere a rațiunii în fața spaimei și pe de altă parte se referă la comportamentul unui om sau a unui grup de oameni cînd sînt cuprinși de spaimă mare și reacționează irațional.

Ei bine aici încep să se vadă limitele, din cele două sensuri acceptate și folosite unul singur are logică corectă. Este incorectă folosirea cuvîntușlui ”panică” cu sensul de mare frică, sensul corect este acela de pierdere (întunecare) a rațiunii din cauza fricii. Adică a nu mai gîndi sau  a nu mai putea gîndi din cauza fricii, aceasta este panica. Și mai mult decît atît, panica înseamnă totodată și comportamentul cuiva care nu mai gîndește fiind cuprins de o mare spaimă. În acest sens este de înțeles de ce expresia „a fi cuprins/cuprinsă de panică” cu referire la un individ sau la o mulțime de oameni este cu trimitere directă la comportament irațional. Deodată apare clar că panică nu este un cuvînt care să se refere la o formă de frică ci se referă la incapacitate utilizării rațiunii din cauza fricii și la comportamentul datorat iraționalității.

Pînă aici  nu este nici o mare revoluție a ideilor, sunt doar precizări clarificatoare despre un cuvînt destul de corect folosit. În plus față de modul comun,  doar atît era de zis, aceste precizări de nuanță. A fost prima formă a cuvîntului.

Al doilea cuvînt.

Dacă tot am stabilit atît de clar primul cuvînt panică, merită studiat și mai în amănunt. Vom găsi acolo chestiuni nebănuite.

Primul pas este cu întrebarea ”de ce intră un om în panică?”. O întrebare simplă și clară cu un răspuns pe măsură, simplu și clar.

Un om intră în panică pentru că experiența lui este depășită de evenimentele din realitatea cu care interacționează. Mintea nu îi dă răspunsuri după care să reacționeze. Panica se instalează în mintea unui om asaltat cu informații dintr-o realitate căreia nu îi poate asocia un model virtual operațional. În acest punct al studiului rezultă o categorisire a oamenilor în funcție de comporamentul lor la panică în două ramuri și anume: una în care omul supus panicii și deci aflat în incapacitate de a înțelege realitatea va importa comportamentul indivizilor din grup, aceasta fiind o reacție ancestrală de turmă, iar a doua ramură este cînd omul cedează și se prăbușește fizic.

Ei bine, am spus deja al doilea nume al cuvîntului panică, are aceiași sonoritate dar adaugă un nou înțeles. Valoarea adăugată pentru acest al doilea cuvînt panică am introdus-o cu viclenie în discuție în paragraful de mai sus. Viclenia este că referirile la comportamentul de panică pe care  îl definesc aici nu presupun obligatoriu prezența spaimei sau a fricii căreia să îi fie asociată. Este vorba despre panica fără frică, panica comună, permanent prezentă.

Panica comună se referă la incapacitatea unui om de a gîndi, capacitatea lui de a raționa fiind depășită de realitate și atît. Omul se poate afla într-un tranșeu sub bombardament sau poate  să stea confortabil în fotoliu uitîndu-se la televizor, în ambele cazuri avînd de luat decizii despre realități curente. În ambele situații poate fi depășit de evenimentele din realitatea cu care interacționează și rațiunea să-i fie depășită. Numele demonului care stăpînește mintea oamenilor simpli este PANICĂ comună. Panica curentă, blîndă și necruțătoare, care-i face pe oameni să adopte confortul negîndirii prin importul argumentelor comunicate turmei. Pentru oamenii stăpîniţi de acest demon nu contează că argumentele care le conduc viața sunt sau nu sunt raționale, contează doar că acele argumente să pară raționale și să fie împărtășite de turmă.

Pericolul mare al acestei forme vine din faptul că această panică nu mai este semnalizată de frică  sau de spaimă, indivizii aflați sub stăpînirea panicii comune fiind camuflați în mediul social.

Urmele demonului le văd de fiecare dată cînd aud argumente din categoria „așa a zis la televizor” sau „așa fac toți” și altele din aceeași speță. Un om stăpînit de demonul acesta nu este capabil de să aibă argumente proprii bazate pe experiență și rațiune, el preia argumentația din turmă. Aceasta este forma perfidă a panicii, modul în care panica există fără frică. Este incredibil de periculoasă deoarece poate creea epidemii a căror urme se văd ca jaloane în istorie: pogromuri, holocaustul, scheme financiare piramidale, națiuni urînd națiuni ș.a.m.d..

Există legătură directă între comportamentul sub spaimă, panica fricii și comportamentul fără presiune. Este aceeași panică, oamenii aflați sub stăpînirea panicii comune sunt aceiași care sunt conduși de panica fricii cînd este cazul; în cazul comun  este diluată cu aparență de calm dar devine monstruoasă sub presiunea pericolului. Același om este veriga slabă și atunci cînd este „cetățean responsabil” și atunci cînd cedează fricii și își pune în pericol camarazii.

Rămîne doar să răspund întrebării: la ce folosește acest cuvînt al doilea, de ce este el numele demonului care trebuie cunoscut și care este rolul lui fundamental (?).

Răspunsul este că există oameni care nu sunt supuși panicii sau sunt foarte greu supuși panicii. Este vorba desigur de oamenii de elită, pentru care dezideratele vieții sînt superioare necesităților vitale (deziderate existențiale cum am zis și am explicat anterior). Astfel o dată cu PANICA am adus de fapt în discuție un mijloc de măsurare a valorii unui om, după nivelul lui de panică. Un om de elită nu intră în panică.

Nimic nou, istoria este plină de pilde din această categorie cînd oamenii își arată apartenența la elită,  dar periodic este necesar să fie repovestite și reamintit că oamenii care contează sînt cei care sunt deasupra panicii.

¹PÁNICĂ s. f. Senzație de spaimă violentă de care este cuprinsă subit (și adesea fără temei) o persoană sau o colectivitate. ◊ Expr. A intra în panică = a se neliniști, a se alarma, a se speria (foarte tare). – Din ngr. panikós, fr. panique, it. panico, germ. Panik.
Sursa: DEX ’98 (1998) | Adăugată de valeriu | Semnalează o greșeală | Permalink sursa http://dexonline.ro/definitie/Panica

Anunțuri