Mai jos de Olimp, Elita și Anarchismul

Piața Universității din 1990, în 2004  în Ukraina „Revoluția Portocalie” , mișcările din piața Tiananmen din China din 1989, acestea și altele au fost mișcări de protest neorganizate, fără a putea fi legate de vreo doctrină politică sau ideologie anume și au avut drept scop moderarea acțiunilor excesive ale statului, ale etatismului, care acțiuni au efecte dezastruoase și contra intereselor țării. Faptul că au fost mișcări politice  dar neavînd nume unificator, genul lor proxim fiind acțiunea moderată împotriva exceselor statului  (și nicidecum distrugerea statului sau a ordinii de drept)  sunt dovada existenței de necombătut a Anarchimului ca formă politică moderată ce contrabalansează Etatismul.

S-ar zice după ultimele afirmații că Anarchismul descris de mine ca viziune politică este viabil doar într-o societate a elitelor. Părere asta ar fi justificată datorită situației prezente în care majoritatea ideilor anarchiste sau majoritatea demersurilor anarchiste moderate care sunt urmare a acestor idei,sunt produsul exclusiv intelectualității, a elitei sociale. La marea masă de oameni Anarchismul ca doctrină moderată care are drept scop contrabalansarea etatismul- a puterii Statului în exces, acest curent politic moderat prin excelență nu ajunge. Oamenii de rînd văd în locul acțiunii moderate a Anarchismului doar formele extreme și deviante ale mișcărilor anarhiste.

Ei bine în această situație între Anachism și Anarhism este diferență de doar un „c”, dar este o diferență la fel de mare ca între un cîine de pază loial și un lup sălbatic infestat de turbare. 

Dacă facem abstracție de extremismul violent, forma în care este prezent anarhismul de stradă  care este mai degrabă spectaculos decît relevant politic, ne oprim spre studiu doar la  ceea ce contează și are efect și anume la Anarchismul intelectualității.

Acest pachet doctrinar, Anarchismul intelectualității (scris cu „ch”) nu există, sau mai bine zis nu exista pînă să fie scris în aceaste articole. Cu toate acestea toate ideile, conceptele și liniile doctrinare și ideologice din care este constituit  și-au găsit loc și se manifestă altoite pe toate celelate doctrine și ideologii. Pachetul de idei unitare pe care le-am denumit Anarchism, fiind în esență contraponderea etatismului n-a fost lăsat să se manifeste unitar dar nici nu poate fi distrus, ele apar natural ca reacție la excesele Etatiste (excesele STATULUI) doar că acționează ca idei de guerilă. 

Eu le dau un steag și le chem într-o unitate.

Pachetul ideilor Anarchiste produse de elită îl putem considera ca o medicație ideologică pentru un stat bolnăvicios. Situația aceasta în care anarchismul este administrat precum un medicament de către elita culturală și politică a unei țări este rezultatul faptului că îi trebuie forme reinventate și introduse în  alte curente de idei, de fiecare dată cînd este necesară administrarea lui. Efortul de a reinventa forme pentru idei este considerabil și de aceea neaccesibil omului de rînd.

Într-un sat din preistorie, sătenii fiind oameni fără mine dar absolut obișnuiți, și-au pierdut focul. Stins se pare de ploaie. Pe acele vremuri satul avea doar un singur foc, vatra satului, la care-și făceau treaba sau adunarea sătenii. Sătenii nu acopereau focul și nici nu se gîndeau la așa ceva deoarece demult, la începutul satului, unul din primele focuri a fost înăbușit și stins așa. Era deci logic pentru ei că dacă îi pui acoperiș vetrei, e de rău. Și fiind oameni mai degrabă agresivi decît cu imanginație, au transformat această concluzie în cutumă.

Înțelepții satului au readus focul, nu reinventînd meșteșugul de a-l aprinde ci observînd oportunitățile naturale și folosindu-le. După mult timp de așteptare au văzut ceea ce urmăreau și anume un copac lovit de trăznet.  Au trimis alergători în pădure să aducă focul, de unde au văzut ei copaci fumegînd. În acest context puterea înțelepților părea ezoterică, ei  știau cumva unde vor găsi foc la depărtare mare. Unii dintre înțelepți fiind de fapt doar niște idioți cu mintea organizată, au crezut în așa zisul lor dar divin atribuit lor de către săteni. Alții, mai apropiați de statutul de gînditori, nu s-au obosit nici să contrazică sătenii – maimuţă  în concluziile acestea ignorante și lipsite de imaginație, dar nici nu au luat de bună ideea cu harul divin personal.

După multe generații în care era considerat natural ca ploaia să prăpădească focul viu al satului cu regularitate iar înțelepții să caute după aceea fulgerele și furtunile, unul dintre săteni a avut ideea de a proteja focul de ploaie. Era un individ prea indolent ca să aibă prejudecăţi. Este posibil chiar să fi avut și mai ingenioasa idee de a face foc frecînd două lemne. Oricum cert este ca nu era prea respectuos la ritualuri sau la ierarhia comunității iar ideile lui erau radicale și producătoare de deranjarea ordinii sociale în aceeași măsură în care erau simple și practice. În consecință omul a și pățit ceva rău și a fost trecut în uitare spre a nu fi luat de exemplu de generații viitoare. Dar tehnologia lui a rămas, sub brand de „meșteșug popular” și comunitățile aveau acum beneficiul focului permanent.

În timp de cîteva generații de la prima recuperare a focului de către intelectualii satului și pînă la mica revoluție a săteanului indolent, elita dezvoltase și ea metode de protecție a focului. Metode care dădeau rezultate mulțumitoare, crescuse de cîteva ori durata de viață a unui foc și în plus aveau și un puternic rol de coagulare a vieții comunitare. Bonusul era că metodele acestea aduceau un plus mare de putere personala  și confort (altfel nesperat) intelectualității.  În general era vorba despre chestiuni de ceremonie și practică religioasă, adică se  făceau  ritualuri de dans tribal cînd începea ploaia, ațîțau focul cu pămînt sacru (cărbune) și tinerii săreau peste foc. Iar dacă nu săreau suficient de repede și des, zeul (sau zeii) îi pedepsea și focul se stingea. Dacă săreau repede peste foc, nu mai ajungea cine știe ce apă de ploaie, fiind spulberată de către dansatori și jarul răzbătea pînă se însenina. Complicată este viața cînd rezolvarea problemelor practice este lăsată în seama filozofilor sau intelectualilor.

După inventarea tehnologiilor populare de producere și păstrare, focul a rămas la fel de important dar nu a mai fost atributul înțelepților și nici divinității. Adică nu mai mult decît oricare altă chestiune curentă și importantă. Și nici acelui sat sau altora nu le-a mai lipsit focul din cauza faptului că ploua.

Ritualurile ploii și focului s-au păstrat. Ele deveniseră necesare vieții comunitare și  aveau deja vechime de zeci de generații la momentul tehnologizării focului. S-au făcut doar mici ajustări în fondul lor, greu de observat altfel.  Observăm în prezent că aceste ritualuri au dat de lucru (job, salarii, recunoaștere socială) unei mulțimi de intelectuali contemporani care altfel ar fi trebuit să aibă un job adevărat pentru a-și asigura locul în societate.

Morala poveștii este că elita, intelectualitatea comunității rezolvă problemele încercînd pe cît se poate să nu reformeze cutumele.  Ca și în subiectul  principal, elita și intelectualitatea rezolvă problemele practice ale comunității prin metode nepractice și complicate. Aducerea în realitate a  unor idei simple și pragmatice în locul complicatelor construcții filozofice, va transforma și problema în sine dintr-o problemă a elitei va deveni o problemă uzuală.

Există și o morală secundară, anume că pentru a face această mică revoluție trebuiesc găsiți țapi ispășitori dispuși la sacrificii.

Fenomenul este simplu. Cînd apar exagerări ale puterii statului, presiuni distonante exercitate de organele administrative, elita reacționează. Apar idei despre ceea ce trebuie făcut pentru a diminua presiunea excesivă. Unele din ideile acestea suferă un proces de osmoză cu alte idei ale timpului convenabile si conformiste, altele își fac loc mai brutal, independente și clare.

Cam la fel ca principiul evoluționist că „necesitatea crează organul”, la fel și necesitatea componentei anarchiste în viața politică tinde să își creeză forma socială. Dar fiind vorba de un organ extirpat cu regularitate cînd apare, funcțiile lui sunt preluate de organele vecine.

 Axele doctrinei, cumpăna ideilor

Se văd acum două axe în care se dezvoltă conceptul.

Prima axă este ANARCHISMUL sistemic.

Este vorba despre ideile și schimbările (reformele) care ar trebui implementate într-un stat modificînd fundamental sistemul.
Partea sistemică este din categoria lucrurilor care „ar trebui să fie așa…” și din această cauză nu are valoare decît teoretică. Îmi este greu să găseasc vreo modalitate practică prin care oricare din reformele sistemice necesare se poate aplica în viitorul previzibil. În afara cazului nedorit al unei revoluții sîngeroase la finalul căreia, din întîmplare, conducerea învingătoare ar adopta idei anarchiste sistemice în conceperea unui nou stat, este imposibil de schimbat sistemul.

Această axă  teoretică este necesară, este de fapt corpul viu al anarchismului care dă înțelegere tuturor schimbărilor. Faptul că este nepractică este doar un atribut minor.

Iar a doua axă este ANARCHISMUL a-sistemic.

Aici va fi vorba de ideile sau schimbările care pot fi operative într-un stat. Ele sînt valabile şi viabile și fără schimbarea sistemului în fundamentul lui.

Rostul și înțelegerea lor, a schimbărilor a-sistemice, este dat doar din înțelegerea fundamentului sistemic, pe baza teoretizării anarchismului.
Axa a-sistemică a anarchismului este de fapt ceea ce se poate face, partea pragmatică a anarchismului.

Înțelegerea fenomenului în anasmblu poate avea rezultat predictibilitatea schimbărilor anarchiste  a-sistemice dintr-un stat altfel decît prin metodele învăluitoare din prezent. Multe din ambiguitățile celor care vor reforme progresiste vor dispărea și în final se poate obține  o societate echilibrată, mai bună și mai performantă evitînd șocuri sociale.

Anunțuri