Cum am ajuns aici?

Este o întrebare retorică pe baza căreia am motivul unei pauze narative. Urmăresc prin aceasta aducerea la rezonanță a simțirii și a emotivității celui care citește, la nivelul corespunzător (din punctul meu de vedere) pentru bună înțelegere a mesajului politic:

Poate fi cineva militant anarchist, convins în justețea cauzei sale și totodată moderat și cumpătat în acțiune și gîndire(?).

De bună seamă că nu aceasta este cea mai previzibilă înfățișare a unui intelectual și de aceea lasă deschisă întrebarea dacă nu cumva acela care a ajuns să fie trecut de prima tinerețe dar declamă apartenențe ideologice asociate pubertății, nu are cumva fixații sau dereglări.

Revoluția mea personală.

Eu, din anii adolescenței pînă mai tîrziu am fost trecut prin toate stările și poziționările față de politică/ideologie și militantismul social. De la extremism de stînga, cum am fost cînd a fi de stînga era demodat, la radical militant de dreapta, cînd stînga devenise populară în vogă.

În prima fază de stînga credeam în idealurile societății comuniste, perioadă care a fost cam la un an după ce căzuse comunismul.  Am adoptat ideile și doctrina de stînga-comunistă fără să conteze vicisitudinile și sărăcia pe care am trăit-o din plin în vechiul regim încerca să costruiască o lume nouă după acele calapoade comuniste și nici măcar faptul că am fost ostracizat politic de partidul vechiului regim. Ideile și principiile, idealurile acelea pe care le-am înțeles atunci, erau mai puternice.

După scurta perioadă de stînga am schimbat polul, devenind radical de dreapta imediat ce populismul neocomunist făcea ravagii în mintea lăsată în pîrloagă a națiunii. Această schimbare nu a fost produsul vreunui act de gîndire sau voință conștinetă, a fost rezultatul credinței mele viscerale că lumea poate fi mai bună. Formal și fundamental m-am pus de-a curmezișul neo – proletcultismului. Eram tuns scurt, cu blugi elastici, geacă de piele avînd pictate simboluri neonaziste. Pe lîngă satisfacția de a irita cetățenii proletari așa cum erau apucăturile vîrstei, chiar credeam că trebuie făcută o fractură în societate pentru a o repune pe făgaşul normal. Ideile erau împrumutate din alte zări, idei noi și uneori suferind de ambiguitate dar avînd în ele exotismul unei istorii care ne lipsea. În ceva timp, un an poate sau mai puțin, mi-am dat seama ca nu sunt de-acolo și că sensul profund pe care îl așteptam ca o revelație meritată, nu există. Mi-a trecut și mi-a plăcut.

În ambele aceste două dăți am fost contra. Pur și simplu am fost contra curentului iar motivul, aici urmează partea interesantă, nu a fost dorința de a fi contra. Motivul a fost că nu a contat (cum nu contează nici acum) că sunt singur în adevărul pe care-l văd și în care cred.

Mă gîndesc acum că drumul către înțelepciune adevărată și echilibru, presupune cunoașterea  adevărului dinăuntrul extremelor. De aceea arăt cu mîndrie aceste drumuri și credințe și țin să accentuez că n-am fost cum am fost, copiind moda sau urmînd calea unor personalități himerice ale momentului.

Spre deosebire de masa de cetățeni – pro, anesteziați și reactivi doar la stimuli lucitori, pe mine m-a mînat întotdeauna dorința de a-mi servi țara. Nefiind hipnotizabil cu sclipiri ieftine, greu de cumpărat altfel decît cu idealuri am fost  văzător în țara chiorilor. Cum o înțeleg eu, țara îmi cere și nu-mi dă nimic înapoi și e bine așa. Iar cine-și face imaginea despre mine că sunt flower-power sau vreun om blînd, e în eroare.

După episoadele ideologic de extremă am intrat (conștinet și în urma unei analize la rece) în politica organizată. Am fost țărănist, militant membru de partid pînă cînd aceștia au ajuns la guvernare. Integrarea în politica organizată a fost un eșec, am aflat că adevărul căutat de mine, acel adevăr care-ți dă sensul vieții, nu este de fapt simplu. Îmi trebuia neaparat o astfel de experiență ca să aflu că  adevărurile importante sunt îngrozitor de complicate iar explicațiile simple sunt otravitoare, și să mai aflu că stupiditatea și lăcomia, oricum le-ai vopsi, rămîn tot nonvalori. Politica reală nu este ideologie și nici nu are scopul sau posibilitatea de a schimba lumea. Concluzia imediată de atubnci a fost că politica, administratia publică și aparatul de stat sunt mijlocul de realizare sau de consolidare a obiectivelor economice  a indivizilor incapabili altfel de performațe capitaliste.

După cîtăva vreme mi-am dat demisia din acel partid (pe care n-a primit-o nimeni, dar asta chiar nu contează). Nu-mi mai reprezentau interesele, ei erau pe drumul lor eu aveam treaba mea. Am învățat atunci că a fi la putere nu înseamnă nimic în sensul idealist în care mă interesa pe mine.

N-aș vrea să creadă cineva că îi denigrez pe țărăniști în această scriere. Bravii și dragii mei țărăniști. Și în anii 90 și acum îi consider cei mai virtuoși și cei mai curați la suflet și în intenții dintre toți oamenii politicii. Dar mie nu-mi era îndeajuns. Viața politică e viciată de strîmbătatea sistemului iar cînd i-am părăsit nu i-am lăsat la nevoie, i-am lăsat cînd abia ajunseseră la putere. Doar că eu nu m-am lăsat strîmbat de sistem și am găsit potrivit să mă fug din calea forțelor strîmbătătoare.

După țărănism m-am implicat în mişcările civice reformatoare (URR, pentru cunoscători) iar cînd s-au terminat resursele oamenilor pe care-i urmasem și a căror discurs și intenție mă făcuseră să ard, am rămas din nou singur.

Experimentul mental.

Și în final rodul experienței mele politico-sociale a fost ceea ce urmează  scris aici. Este produsul și concluzia unui experiment mental pe care îl ridic ca provocare să-l încerce toți cei care au ajuns pînă aici.

Este un experiment în etape. Fiecare etapă trebuie închisă iar concluziile ei devin ipoteze pentru următoarea etapă.

Sunt necesare trei personaje, toate trei forme ale Eu-lui  celui ce gîndește, independente și daca este cazul contradictorii.  Aceasta nu este o provocare pentru orișicine. Cel care pornește  experimentul mental va fi pe rînd cîte unul din aceste personaje, va judeca faptele și va influența mersul experimentului după caracterul personajului.

Întîiul personaj, este Marele EU. Marele Eu este un fel de mic zeu în cadrul acestui Experiment, poate fi cine vrea, poate face ce vrea, are toate puterile cu care îl înzestrează fantezia și inteligența personală. Cînd subectul experimentului mental foloseste personajul Marele Eu, doar fantezia și inteligenția personala sunt frontiere pentru dezvoltarea evenimentelor propuse.

Al doilea este Logicianul. Personajul acesta intră ăn scenă după fiecare acțiune a Marelui Eu. Logicianul concluzionează asupra efectelor și asupra schimbărilor. Regula este  Marele Eu nu poate trece mai departe pînă cînd Logicianul nu își închide analiza.

Al treilea este Judecătorul. El hotărăște valoarea acțiunilor Marelui Eu (nu numai pe baza notițelor Logicianului). Este tot timpul activ, independent și deasupra celor doi. Concluziile Experimentului sunt ale Judecatorului, pot fi pronunțate oricînd și de cîte ori este cazul, în timpul Experimentului. De asemenea Judecatorul hotărăște cînd se oprește experimentul, cînd concluziile lui sunt relevante în vreun fel.

Aceste trei personaje fiind chemate, deschid cutia Pandorei și ridic problema:

„ Dacă ai fi mîine președinte, ce ai face? ”

sau mai bine:

„ Dacă ai fi mîine oricine vrei să fii, ce ai face pentru ca  România  să devină întîia între țările lumii? ”

Ultima picătură

Experimentul propus vouă eu îl am în derulare de douăzeci de ani. Iar concluziile, răspunsurile la întrebarea inițială lui sunt scrise în continuare, pînă la final. Am motive să cred că ceea ce eu numesc  Revoluția Anarchistă sunt răspunsurile valabile la chestiunea  „Ce este de făcut/ce se poate face?”

Totuși ultima picătură care a adus în realitate această scriere este identificabilă, am să-i spun povestea.

În urmă cu puțini ani un polițist a avut neplăcuta șansă de a fi desemnat să se ocupe de o plîngere de-a mea, pe motive comerciale. Problema în speță nu prea importantă dar destul de complicată, de aceea chiar nu poate fi acuzat polițistul că nu o înțelegea prea bine. Rău pentru el a fost ca eu sunt un tip arogant și antipatic și am capabilitatea naturală să fac oamenii inferiori să simtă asta din plin. Acest fapt împreună cu ridicolul de a nu-și înțelege meseria a fost detonatorul ostilității.

Așa că, domnul polițist  după  șirul de interacțiuni care i-au produs frustrari, a luat taurul de coarne. Mintea lui limitata s-a oprit cu  gîndirea la concluzia că există un motiv pentru care el este polițist iar eu nu sunt decît un cetățean și deci raportul ierarhic (presupus) natural, poate fi impus. Naşpa de el. Cert este că nu i-a ieșit ce a vrut, iar după 10 minute omul era roșu la față, cu ochii injectați și mi-a urlat: „Nu mă plătești tu pe mine bă! Pe (aici și-a zis numele la persoana a trei-a) îl plătește Ministerul de Interne.”

Evident eu nu am fost de acord cu această ultimă afirmație și i-am comunicat-o atît verbal cît și în scris.

Pentru savoarea povestirii spun că nu mi-am pierdut nici calmul nici bucuria degustării momentului, experienţa mea militară cumulată cu cea din mahala fiind suficientă pentru situații mult mai grele. Sunt atît de bun la asta încît omul nici nu a avut de ce să se ia, să-mi pună în cîrca un ultraj sau altă făcătură.

Avînd Experimentul în desfășurare de ceva timp, pe de o parte, și primind (fără să caut, ce noroc) spre studiu un așa exemplar primitiv de gîndire a unui organ al statului, la mine s-a adunat masa critică de voință  pentru a scrie. Iar disecția mecanismelor logicii acestui exemplar primitiv mi-a dat forma înțelegerii. Îi mulțumesc pe aceasta cale.

Anunțuri