Mintea de pe urmă a românului m-a dus către concluzia declamată în titlu: eu sunt anarchist.

Mi-au trebuit ani mulți de gîndire contradictorie (atît în contradictoriu cu mine cît și cu restul lumii) pentru a ajunge la înțelepciunea simplificatoare a faptului că eu sunt anarchist, moderat ce-i drept.

Exprimarea aceasta ascunde o capcană, aflată acolo fără intenția mea dar de neocolit. Și anume se ridică o chestiune, una singură, despre temeiul și semantica excepțională a anarchismului, despre care voi vorbi de acum înainte. Conceptul este diferit fundamental și totodată asemănător precum un frate geamăn cu ceea ce presupune omul oricare că înseamnă „a fi anarhist” sau „anarhismul”.

Conceptul de etatism este complementar conceptului de anarchism.

Considerabil mai ușor în a accepta această situație a fost descoperirea că toți oameni cu bun simț pe care-i cunosc sunt anarchiști, de același rit cu mine și nici unul nu o conștientizează. Le lipsește  înțelegerea integratoare și rațiunea călăuzitoare despre ce înseamnă și ce nu înseamnă a fi anarchist. Și mai lipsește de obicei curajul de a fi contra curentului, această din urmă lipsă fiind cea mai puțin criticabilă.

Diferențierea minoră de scriere și anume „anarchist” în locul obișnuitului „anarhist” este anume pusă de mine,  prin aceasta făcînd  posibilă  folosirea nuanțării și a gradelor de comparație pentru conceptul de anarhie. Diferențierea e importantă fără a fi vorba despre ceva fundamental diferit dar este  necesară pentru a avea o șansă de a revoluționa percepția publică despre aceste idei.

O precizare necesară este că voi folosi expresia de etatism cu sensul de „susținător al statului”. În formă extremă de manifestare, etatismul presupune susținerea extremă a statului ca formă unică de administrare și control a vieții sociale. Termenul nu este uzual din același motiv din care termenul (sau expresiile asociate) de anarhist nu este uzual, efortul fiind de a-l deforma artificial și a-l lipsi de conținut. Folosirea obișnuită (a termenului de etatism) sau transformarea lui în topic comun ar fi generat existența în aceeași măsură a antinomiei, anarhismul. Iar folosirea etatismului cu referire la forme moderate de manifestare ar fi generat în vorbirea comună folosirea anarhismul ca formă comună de manifestare!  Așadar amîndouă cuvintele au ajuns erezii.

Astfel eu vorbind de anarchism nu mă refer la idealul lipsei oricărei reguli, a comportamentului brownian al oamenilor în mulțime, la  iraționalismul cu care sînt creditați de către ceilalți și de obicei chiar de ei înseși anarhiștii militanți. Rădăcina anarchismului este dată de subtilă percepție că între perechile de ideologii care generează axele ideologice, opozabil etatismului există anarchismul. La fel cum opus ideologiei de dreapta există stînga. Există o zonă continuă între extreme în care se găsesc  toate formele moderate de la dreapta la stînga și se unesc către centru. La fel există aceiași continuitate între extrema etatistă și extrema anarhistă, cu o zonă centrală moderată  în care anarchismul moderat centrist este egal cu etatismul moderat centrist. Diferența între cele două axe este că una este recunoscută și funcțională iar cealată există și funcționează contrar efortului statului de a o ascunde.

Imediat urmare acestei rațiuni apare ca și concluzie că dacă sănătatea unei societăți are condiție sie qua non existența și manifestarea tuturor forțelor ideologice în perechi care se echilibrează după legile unui sistem cu autoreglare, excluziunea anarchismului (motivată oficial că această ideologie nu poate exista și nu se poate manifesta decît în formă extremă. Despre ce ideologii s-a mai zis așa oare?) duce la dezechilibre.

Mă aventurez să afirm că această excluziune este rădăcina comună, cauza ascunsă a șubrezirii și prăbușirii societăților și civilizațiilor.

Demonizarea conceptului.

Anarhismul în forma absolută înseamnă contestarea necesității statului, iar un stat în acceptiunea actuală are ca motor vital doar propria lui conservare și dezvoltare. Faptul că orice ideologie în forma ei absolută este periculos de aplicat este irelevant cînd în discuție este anarhismul. Ceea ce este acceptat ca normal la orice altă axă ideologică și anume că experimentele extremiste fac parte din normalitatea evoluției politice, faptul că ele jalonează maturizarea oricărei societăți, este inacceptabil cînd este vorba despre această axă ideologică anarhism – etatism. Spre exemplu dreapta sau stînga politică nu înseamnă nicidecum totuna cu extrema dreaptă sau extrema stîngă. Cînd însă este în discuție axa ideologică anarhism- etatism, anarhismul și anarhia sunt declarate posibile doar ca manifestări extremiste, în condițiile in care edtatismul este de al sine înțeles și neatacabil (cel puțin din punct de vedere ideologic nu este atacat-atacabil, nici un partid politic nu este atît de inconștient).

Ei bine eu am luat taurul de coarne și m-am pus singur contra.  În cele ce urmează pun în cuvinte jaloanele ideologice ale  anarhiei moderate, forma de centru a anti-etatismului. I-am zis Anarchia / anarchism.

 Anarchismul  este forma moderată  anti – etatismului.

Statul (orice stat în orice perioadă istorică) a acționat pentru propria conservare și a  demonizat ideologia anarhistă și pe cei care o împărtășesc. Această prigonire se referă chiar la formele moderate de manifestare iar cei care au avut curajul de a se defini anarhiști au fost declarați eretici din punct de vedere social și politic. Situația prezentă este generată de epoci de exterminare ideologică a ideilor anti-stat. Definițiile conceptului sau a cuvintelor din această familie conform dictionarelor oficiale, în absolut orice limbă vorbită sunt demonizatoare cu referire la forme extreme de activitate antisocială.

Este o certitudine ușor de verificat  că acesta este sensul cuvintelor vii care definesc conceptele din familia anarhismului/anarhiei. Iar bazele filozofice, cîte sunt, sunt prea subtile și intelectuale pentru a însemna ceva cu adevărat.

De aceea misiunea este grea, am de demontat prejudecăți fundamentale ale civilizatiei moderne, prejudecati care asociază  atributul de anarhism/anarhie cu violența extremistă, cu mișcările de la periferia politică marcată de intoleranță.

Și cîtă ironie este în faptul că reușita demersului, adică impunerea anarchismului ca ideologie legitimă între axele politicii, va avea ca rezultat însănătoșirea statului și creșterea performanțelor societății.

Contradicția asta aparentă de interese (între existența statului și contestarea necesității statului) a dus la intoleranța absolută a oricărui stat față de ideologia anarhistă. O comparație potrivită asupra acestei intoleranțe este boală datorată imunității excesive, iar comparația e bună inclusiv în ceea ce privește consecințele.

Statul nu a fost niciodată o organizație creditată cu inteligență sau înțelepciune.

Statul are mintea, puterea și ferocitatea unui varan.

Și consecințele

Metoda favorită și comună prin care a fost demonizat anarhismul este susținerea ideii și inducerea percepției că anarhismul există doar în formă absolută, extremismul anarhist, punîndu-se egal astfel între acest concept ideologic și forma extremistă. De aceea formele politice prin care este contestată autoritatea absolută a statului, prin care contestare se realizează punctual moderația necesară a controlului organizat asupra vieții sociale și economice au fost sub alte steaguri ideologice decît cele normale. Necesitatea evidentă a acestor poziționări a fost folosită în consecință pentru întărirea nejustă a impactului  altor idei politice, complicînd viaţa politică și aducînd riscuri de fiecare dată. Se ajunge de obicei în situația în care acțiunile de tip anarchist să legitimeze la pachet politici liberale sau social democrate. Adică un partid a cărui existență este datorată unor idei despre proprietate/ distribuirea plus valorii  sau altceva, va avea posibilitatea sa-și promoveze ideologia datorita faptului că reacționează la necesitatea diminuării controlului statului. Acel partid va vinde electoratului autodeterminare cetățenească și va cumpără la super – ofertă liberalism sau socialism, după cum îi este culoarea.

Nu este departe înțelegerea că sămînța distrugerii și decăderii oricărei civilizații se află/s-a aflat în intoleranța statului și a lipsei componentei anarhistă în politica adevărată, componentă care să-i modereze funcțiunea. Incapacitatea statului de a-și lăsa sistemul de autoreglare viabil, îi produce de obicei decesul.

Metodele de moderare anarhistă a etatismului, dezvoltate sub emblema implementării democraţie, liberalism, naționalism sau de oricare alt pol politico-ideologic au la un moment dat insuficiența operațională. Momentul colapsului.

Referințe:

ANARHÍSM s. n. 1. Stare de anarhie. 2. Curent politic și social care neagă în genere orice putere de stat. ♦ Atitudine a anarhistului. – Din fr. anarchisme, rus. anarhizm, germ. Anarchismus.
 Sursa: DEX ’98 (1998) | Adăugată de ana_zecheru  

ETATÍSM s. n. Teorie conform căreia rolul statului este primordial în organizarea și administrarea vieții economice și sociale. – Din fr. étatisme.

sursa

http://dexonline.ro/definitie/anarhism

http://dexonline.ro/definitie/etatism

Eu, Liviu am început de unul singur revoluția mea anarchistă, de ceva vreme.

Anunțuri