continuare la Teoria discursului. Prefața.

Încep așadar cu ceea ce spuneam anterior că este necesar și anume „ecologizarea” conceptului de Discurs.

În vremurile de acum, o exprimare despre cineva că „ține un discurs” spune ceva destul de vag. Singura certitudine este că  se vorbeşte despre ceva fiind o mare deosebire de ceea ce se înțelegea în vechime despre faptul acesta, de „a ține un discurs”. Fără a fi o greșeală, lărgirea înțelesului termenului și introducerea sub umbrela acoperitoare a conceptului de discurs a tuturor formelor de comunicare orală are ca rezultat o pierdere a semnificației fundamentale. Scrierile mai vechi, referințele la discursuri pînă cînd a început epoca modernă a comunicării, erau strict limitate la o formă anume de discurs despre care, pentru ușurința înțelegerii de acum înainte, o voi denumi „discurs oratoric”.

Discursul oratoric este probabil cea mai marcantă formă de comunicare din istoria omenirii, este modalitatea prin care puterea minții a învins forța brută.

Discursul de adio al Împăratului Napoleon Bonaparte către soldații lui înaintea primului exil în insula Elba. După acest discurs este de înțeles de ce, la întoarcere a cucerit singur Franța:

„…Soldați ai Vechii Gărzi, vă spun adio.

Timp de douăzeci de ani v-am însoțit constant pe drumul onoarei și al gloriei.

În ultima vreme, dar și atunci când eram învingători, n-ați contenit să fiți modele de bravură și fidelitate.

Cu asemeni oameni ca voi, cauza noastră nu era pierdută. Însă războiul ar fi fost interminabil, ar fi fost un război civil,spre marea nenorocire a Franței.

Am sacrificat, așadar interesele mele în numele patriei. Eu plec.

Voi, prieteni ai mei, continuați să serviți Franța.

Fericirea ei este unicul meu gând, va fi întotdeauna obiectul dorințelor mele! Nu îmi plângeți soarta, dacă am consimțit să mai trăiesc este pentru a slăvi în continuare gloria noastră.

Vreau să scriu despre mărețele lucruri pe care le-am înfăptuit împreună!

Rămas-bun, copiii mei! Aș vrea să vă strâng pe toți la pieptul meu.”

O definiție a discursului oratoric, necesară și rece ar fi că discursul oratoric este modalitatea de comunicare prin care un vorbitor (orator) încearcă doar să modifice valori de referință ale ascultătorilor. Această definiție scoate din discuție toate formele colaterale de prelegeri, expuneri sau de îndemnuri vorbite categorisite și ele ca fiind discursuri.

Definiția aceasta, pusă într-o formă mai blîndă stabilește că discursul oratoric este armă prin care mințile luminate modifică valorile și modul de percepţie a realității de către oameni. O armă eficientă de bună seamă, cu totul altceva decît expunerile prozaice de motive prin care oratorul modern obișnuit speră să schimbe valorile de referință ale ascultătorilor sau mai rău de atît, îi îndeamnă pe ascultători adopte direct rezultatele sistemului propriu de valori.

Măsura prin care un discurs este mare este cuantificabilă și în esență se referă la cît de mult se schimbă valorile ascultătorilor.

Anunțuri