Capitolul 1. Apa caldă menajeră- prescurtat A.C.M.

Capitolul 15.Echitatea cunoașterii

Capitolul 16.1

  • Este e o chestiune privată. Ți-am zis deja.

Colonelul nu realiza capcana în care căzuse. Era naiv (abia venit pe lume) și sigur pe el datorită talentelor pe care le adusese cu el. În plus din cauza legăturii speciale cu Jan nu se aștepta să fie manipulat cu atît tupeu.

  • Colonele, o luăm de la început. E întrebarea mea din comunicarea echitabilă pe care chiar tu ai propus-o.
  • Jane, sunt dezorientat. În locul Marilor Întrebări pentru care doar tu (accentuase melodramatic  ”tu”) din toată lumea poți primi răspunsuri, vrei doar să știi doar cine e această prietenă mea! Îți dai seama cred că insulți 20 de milenii de filozofie.

-Ohoo! E prietena ta deci! Dar ești rapid finule, bravo ție. Deci cum o cheamă și ce hram poartă?

Pe Jan „îl durea la bască” de dilemele existenţial filozofice pe care Colonelul tocmai le descoperea. Era bun în aplicarea șocurilor emoționale  iar Colonelul putea să ducă multe.

  • Și dacă nu îți răspund? Dreptul meu de a avea viață privată cum ți se pare?
  • Poți avea orice secret față de mine atîta timp cît nu mă interesează să îl știu. Drepturile tale sunt diferite de ale oricărui alt om pentru că tu nu ești element funcțional al societății.

  • Cam aici s-a încheiat negocierea. Jan se cam săturase să fie dădacă, făcuse ce trebuie.

    • Uite ce-i, prea facem  multă filozofie și negocieri și nu este cazul acum. Am venit aici pentru că avem treabă de făcut. Pufferul este rezervorul acela mare.

    Jan i-a arăta cu degetul către rezervorul mare din mijlocul încăperii după care i-a arat la rînd ieșirile din țeavă sudate de  pe o laterală:

    • Ieșirile de care trebuie să te ocupi sunt ţevile astea. Sunt pe 1″ și trebuiesc cîlțuite, pui pe fiecare mufă de bronz (arătă către mufle de bronz aliniate jos lîngă puffer) după care vii la fiecare cu robineții cu olandez (îi indică și pe ăștia cu degetul, aliniați lîngă mufe). Vezi că au ieșire exterioară, de aia îți  trebuie mufa.

    Pe măsură ce Jan vorbea, informațiile stocate cu ocazia Primului Contact în mintea Colonelului  erau dezarhivate și căpătau înțeles.  Pînă să termine fraza Jan, colonelul deja știa  tot ce îi trebuia să știe pentru a-și face treaba bine.

    …………………………….

    Capitolul 16.2

    A urmat o zi intensă de școlarizare și extrem de productivă în ansamblu. Exact cum spusese la crîșmă, Colonelul învăța repede meseria necesară.

    Printre secvențele de ucenicie intensivă Colonelul a fost ținta unui  interogatoriu  în toată regula și se poate spune că ” a dat tot”. Jan a aflat cam tot ce îl ce îl interesa din „viața personală” a Colonelului. Prietena lui îi era chiar „iubită” în toată regula, avea 35 de ani, divorțată, era vînzătoare la un magazin de ”brizbriz-uri” pentru femei din centrul urbei, terminase facultatea de litere, locuia singură într-o garsonieră proprieteate personală. Numele ei nu-i spunea nimic ceea ce ținînd cont de  dimensiunea  provincială a orașului și de strălucirea ascunsă de Don (Juan) a lui Jan însemna ceva. Colonelul o întîlnise absolut întîmplător, se ciocnise de ea pe stradă  și ea își ceruse scuze. Colonelul a răspuns și atunci s-au conetase spirit la spirit, fără premeditare și cam în același stil cu ”Primul Contact”. S-a întîmplase atunci o chestie  instanantee între ei, chestie despre care au presupus că este  dragoste la prima vedere. Pentru Colonel miracolul feminității moderne (a unei femei în căutare de partener) fusese peste ce putea duce la acel moment  iar pentru fată, altruismul necondiționat și optimismul susținut de forța nemuritoare a Colonelului fusese ce a dat-o gata. La așa îndrăgosteală epică au ars timpul , au condensat (sau chiar au sărit)  etapele relației și făcuseră ”ziua de iubire” cît anul de cuplu. De vineri pînă în momentul  începerii uceniciei, proaspăta pereche avea deja planuri împreună iar viitorul arăta cu totul și cu totul altfel din această cauză atît pentru Colonel cît și pentru Jan. Despre planurile acestea Jan nu îndrăznise să întrebe, îi era de ajuns ce aflase.

    Jan aproape ca  regreta curiozitatea.  Îi trebuia timp ca să-și pună în ordine ideile și să socotească cam ce consecințe  are, atît pentru el cît și pentru lume în general, faptul că adusese în lume  o ”problemă” cum e Colonelul și acum ieșea de sub control. Să lași fără control  forța   supranaturală a Colonelului închisă în corpul unui individ cu porniri . frustrări și dorinșe de adolescent supra-hormonat și controlat de o femeiușcă  care trăia într-o lume romantică nereală, ei bine exact asta nu însemna securitate mondială.

    Pe de altă parte nici Jan nu era cu toate doagele la locul lor, întîmplările  acestea aveau nevoie de timp și suport  ca să poatea fi asimilate în conceptualizarea realității cu care opera Jan.

    Pînă una alta, în cel mai bun stil  personal s-a gîndit el că nu  merită să se gîndească  la aceste probleme pe principiu că daca nu știi de boală poate mori sănătos.

    Capitolul 16.3

    Zilele care urmară, luni marți, miercuri și Joi au fost cele mai productive tehnic din întreaga carieră de instalator a lui Jan. Ce aveau de făcut se finaliza armonios și artistic chiar. Colonelul nu deschisese discuția despre schimbarea statutului din ucenic în asociat așa cum planificase la început. Din acest punct de vedere Jan se făcea că plouă.

    Colonelul chiar se pricepea la meserie, era un potențial instalator de geniu. Era talentat tehnic și pasionat în ceea ce învăța. Jan se gîndea cu seriozitate că probabil aveau să devină cei mai buni instalatori din lume. Pur și simplu ceea ce făceau împreună, rezultatul muncii lor pe lîngă funcționalitate absolută îi dădea lui Jan emoția pe care o are un artist după ce termină o capodoperă. Jan suspecta că ceea ce realizaseră ei era o operă de artă în cel mai adevărat sens, deschizătoare de drumuri artistice probabil următorul nivel după Theo Jansen[1] al cărui admirator era.

    Peste toate astea Jan deschisese discuții profunde încercînd să lămurească viziunea pe care o avusese în timpul Primului Contact. Dar oricîtă dorință aveau și unul și altul pentru a discuta probleme la acest nivel, singurul cîștig obținut de Jan în urma acestor discuții era doar conceptul că întrebarea propriu-zisă era cea mai importantă parte a demersului cunoașterii.

    Nu era de loc puțin lucru, știința de a pune întrebările corecte era metoda absolută prin care calibrarea realității devenea corectă întotdeauna. Fapte și situații ambigui deveneau clare si simple indiferent că erau in analiză probleme de astrofizică sau probleme legate de prețul legumelor la supermarket, iar răspunsurile deveneau simple.

    În rest nimic. Pur și simplu nu existau cuvintele necesare pentru a se exprima și a discuta ceea ce doreau amîndoi. Chiar și pe problemele periferice, pentru probleme ce păreau simple (ca de exemplu „pe ce criterii ajung unii in Rai si alţii in iad?”) se dezvoltau întrebări și răspunsuri incredibil de complicate și lipsite de sens.

    În fiecare seară după terminarea zilei de muncă, iubita Colonelului venea cu mașina ei mică și roșie și îl lua. Nu coborîse nici o dată din mașină iar Jan nu insistase să o cunoască. Interesant dar de loc uimitor era faptul că ea si Colonelul nu comunicau în vreun fel evident (Colonelul nu avea telefon mobil iar din discuții Jan aflase că nu îl interesa sa aibă vreunul) dar se sincronizau perfect.

    Personalitatea Colonelului se schimba și ea, vizibil de la o zi la alta. Devenea echilibrat și ancorat în realitate, excesele sau nepotrivirile comportamentale erau nesemnificative. Jan simțea existența unor  plusurile  în personalitatea  ce se dezvolta, aduse de noile experiențe ale vieții de cuplu și de influența personajului feminin.

    Nu trecuse o săptămînă întreagă de la Primul Contact și colonelul era autonom, atit timp avuse nevoie pentru a se maturiza ca om viu.

    Capitolul 16.4

    Vineri dimineața nu mai aveau nimic de făcut în șantierul acela. Mai erau lucrări necesare predării instalației dar nici una care să poată fi făcută acum. Veniseră amîndoi la muncă dar Jan nu avea nici o idee despre ce ar putea să facă azi. Își dorea compania coechipierului, vroia să dureze situația.

    • Colonele, azi facem aprovizionări.

    Stăteau jos pe scaune improvizate din cutiile de scule și beau cafeaua adusa de Colonel într-un termos.

    • Ce mai avem de aprovizionat. Eu zic că aici am terminat.
  • Mergem prin magazine, ne uitam la scule și la ce a apărut nou pe piață. O să îți placă.

  • Nu cred că pot. Acum că am terminat lucrarea vreau să avem o discuție de afaceri.

  • Jan era mulțunit  de turnura pe care o luase discuția. În adîncul lui spera la un viitor lung și liniștit, asociat în muncă cu Colonelul, să fie prieteni, eventual prieteni de familie.Într-o săptămînă se schimbase multe în relația lor.

    • Aha, își vrea ucenicul tresele de calfă. Crezi că le meriți? Totuși sunt dispus să te angajez cu salariul minim pe economie pînă mai înveți. Ce zici de propunerea aste extrem de generoasă?
  • Jane, fără glumă, avem serios de vorbit.

  • Ei, ei, ce supărat ești dimineața asta. N-ai primit ce ai cerut dimineață cînd te-ai trezit sau ce?

  • Era să uit, mersi că mi-ai amintit de asta. Trebuie să îți mulțumesc printre altele și pentru grobianismul pe care l-am învățat de la tine zilele astea. Este foarte util și eficient în negocieri, m-ar fi  ajuta mult în activitatea de Sfînt majordom. Acum să revenim la chestiuni serioase.

  • Vreau, continuă Colonelul, să ne luăm rămas bun. Deseară noi plecăm, mergem să vedem lumea.

  • Capitolul 16.5

    Asta era o veste șoc, cu adevărat. Nu era imprevizibilă dar această posibilitate a finalului relației între ei era extrem de neplăcută.

    • Colonele, nu cred că se poate. Cu Reparaţia aceea cum rămîne? Și nu trebuia să devenim asociați? Pe urmă mă gîndesc că nici nu îți dai seama că vine iarna, bani n-ai de loc și  o să cheltuiți economiile femeii, asta nu se face.
  • Jane,a venit  vremea să plec. Știu tot ce îmi trebuie ca să ne întreținem și chiar e necesar să mergem prin lume. Am multe de aflat și multe de făcut pe pămînt. Sunt chestiuni despre care nici nu știam că există și pe care acum le văd prima oară. Cînd îmi voi termina viața asta voi lăsa în urmă o lume mult mai bună.

  • Și Reparația?

  • Eu mi-am terminat sarcina, am găsit Reparatorul și am contractat lucrarea necesară. Urmează să te contacteze Beneficiarul.

  • Păi cînd ai mai vorbit tu cu Beneficiarul?

  • Jan, eu vorbesc tot timpul cu Beneficiarul.

  • Colonelul s-a ridicat. A strîns capacul la termosul de cafea, şi-a dat șapca de pe cap și amîndouă, termosul și șapca, i le-a întins lui Jan:

    • Un cadou de la mine. Eu plec, mi-a venit mașina.
  • Colonele, și motorul? Nu-ţi mai ei motor?

  • Ba da Jan, la vară.

  • Ne mai vedem?

  • Habar nu am. Probabil că da.

  • Atît a fost tot. Colonelul s-a întors, a ieșit și dus a fost.

    Capitolul 17. Pelerinul

    [1] Theo Jansen este un artist olandez care din 1990 construieste ceea ce el denumeste ”animale cinetice”. Forma de arta pe care a dezvoltat-o este cunoscut[ ca  ” arta cinetica” .

    Anunțuri