Capitolul 1. Apa caldă menajeră- prescurtat A.C.M.

Capitolul 12bis. Afaceri și motoare

Capitolul 14.1

-Jan, oamenii sunt altruiști și generoși.  Trebuie doar să afle că am nevoie  de ei  și vor dori imeidiat să mă aibă de oaspete. Din punctul ăsta de vedere nu îmi fac nici o problemă. De aceea, dupa ce mai stam un pic de vorbă eu plec prin oraș să văd cum e lumea. Rămîne să ne vedem luni dimineața la muncă.

-Colonele, nici seara asta nu mă lași să-mi tihnească. Să stau îngrijorat  pentru că dormi pe sub vreun pod, asta îmi lipsea. Dacă pleci aiurea cum dau de tine? Sunt sigur că nu te descurci să găsești drumul fără hocus-pocus-uri.

Ce nu luase în calcul Jan era faptul că modalitățile de comunicare pe care le folosea curent Sfîntul majordom îi erau accesibile în totalitate și Colonelului. Dacă acestea nu funcționau în cazul lui Jan din motivele lămurite deja, nu însemna de loc că dispăruseră și nici că ar fi avut vreo restricție să le folosească. Colonelul nu intra după cum vroia în intimitatea gîndurilor oricărui om, comunicarea spirit – spirit era înlocuitoarea a vorbirii, un act voluntar al celui cu care comunica. Ceea ce aducea în plus era că se făcea deasupra semanticii sau a particularităților de limbaj, fiecare înţelegea complet ceea ce dorea celălalt să transmită. Pe acest lucru se baza Colonelul și pe faptul că el fiind un om altruist și generos va găsi și va potența altruismul altora cu ușurință.

Pe de altă parte trebuie lămurit că cei cu care va comunica astfel Colonelul probabil nu vor sesiza diferența între vorbirea normală și situația excepțională de a comunica astfel. Sfîntul majordom nu avusese niciodată probleme din această cauză în incursiunile pe pămînt.

-Lasă, nu-mi purta tu atîta de grijă. N-am ce păți și mă subestimezi.

-Dar ești tare încăpățînat omule. Dacă sunt naș´tău și șeful de la muncă pot să îți interzic să pleci aiurea singur? Întrebă Jan cu cea mai mare seriozitate și chiar curios de ce răspuns avea să primească.

-Păi nu poţi, sunt om liber! Răspunse Colonelul surprins.

-Să o crezi tu. De unde scoți ideile astea năstrușnice. Ești dependent de mine, de hrană, de starea de om integrat social și de altele. Așa că, stimabile ucenic și fin, pînă nu te cresc în grad ca asociat al meu vei face cum cred eu că este bine. Mai luăm 20 de mici, bem cîteva beri și mergem acasă să ne petrecem sîmbăta în familie ca doi oameni cumsecade. Am zis!

-Jane, este o cale ușoară și o cale grea. Calea ușoară este să lași orgoliul deoparte și să gîndești nițel la faptul că eu fac ce vreau iar calea dificilă presupune să te reeduc nițel prin metode directe. Tu alegi. Am zis și eu.

Colonelul nu se enervase, chiar era amuzat de insistenţa cu care Jan îl dorea sub supraveghere. Înțelegea faptul că era îngrijorat să nu pățească ceva și că nu avea de loc încredere în capacitatea lui de a face față provocărilor unui mediu nou, urban. Dar pe de altă parte Colonelul era lider capabil să identifice rapid și corect parametrii oricărei situații avînd acces și la cunoștințe despre lume ale lui Jan. Iar într-un fel era și nemuritor, nu pentru că nu putea muri (i se putea întîmpla să moară sau să rămînă handicapat în urma unui accident pentru cît avea să fie viu pe pămînt) ci pentru că perspectiva morții fizice nu conta de loc.

Capitolul 14.2

Jan exagerase. Știa asta și era îngrijorat. Colonelul în schimb era cît se poate de relaxat, din punctul lui de vedere doar fixase frontierele viitoarei relații. Ca fost șef de trib era rutină (nu uitase de loc asta) să-și arate din cînd în cînd muşchii  contracandidaţilor la conducere.

-Jane, cred că eu o să plec chiar acum să am timp de umblat pînă se înserează. Rămîne să ne vedem luni la șantier. La ce oră?

Colonelul se ridicase de la masă, mesteca încă și vorbea totodată.

Se pare că secțiunea de bune mainere nu fusese accesată de către Sfîntul majordom în timpul Primului Contact sau mai probabil , ceea ce aflase din mintea lui Jan ca fiind  ” bune maniere”  fiind în contradicție cu bunele maniere tribale de care era foarte mîndru să le folosească pe acestea.

Jan se ridica și el, nu comenta nimic, încă nu își domolise temerile. Întinse mîna automat, Colonelul îi strînse mîna și îl îmbrățișa. Se întîmplă din nou emotivitatea  fraternizării ca și la atingerile anterioare.

Apoi plecă. Trecînd printre mese începu să fluiere, foarte melodic, o arie din Verdi, repertoriul favorit a lui Jan de altfel.

Capitolul 14.3

Jan rămas singur făcu semn chelnerului și ceru 10 mici si două beri. Era bine și așa, ziua asta și cea de mîine în rutina weekendului erau binevenite să-și revină după avalanșa de întîmplări extreme. Spera chiar să nu vină nici un amic să se așeze la masă, să se gîndească singur la unele și la altele. În primul rînd la criza vîrstei, momentul ’40 de ani cînd un bărbat normal este depresiv constatînd ca nu a realizat ce și-a propus și că a trecut de jumătatea vieții. Deodată dispăruse criza cu totul, se schimbase dramatic perspectiva. Simțea ca o pierdere ireparabilă dispariția deznădejdii asociată crizei vîrstei, trebuia să se gîndească la asta și să înțeleagă ce se întîmplă cu el. Urma să se gîndească și la faptul că poate devine habotnic.

N-a avut nici o urmă de noroc în această privință, în cinci minute toate scaunele libere de la masă erau ocupate de amici nechemați, oameni prietenoși care țineau la Jan și îl respectau.

Capitolul 14.4

Ziua de sîmbătă și duminica au trecut repede, pe negîndite. A fost rutina plăcută de sfîrșit de săptămînă și nici un moment nu s-a gîndit la marile schimbări  în perspectiva existențială pe care tocmai le încasase. Formal nu se întîmplase nici o schimbare și exact așa se comporta Jan deocamdată.

Ziua de luni alui Jan începea foarte devreme, pe întuneric. Cînd pregătea mașina, după ce puse scule în portbagaj puse și o salopetă pentru Colonel. Puse în mașină și ceva de mîncare cît să ajungă la doi oameni. De obicei uita asta dar nu și acum.

Îi părea rău ca nu-i dăduse telefonul lui Colonelului dar se gîndi că este chiar aiurea să se îngrijoreze de soarta lui. Dacă ar fi avut necazuri  sau ar fi fost   atacat, probabil ceilalți au pățit-o deja. Iar fără telefon poate nici nu îl mai vedea vreodată.

Pe drum evită să se uite la amprenta arsă de pe capotă, își dorea o zi obișnuită. Apropiindu-se de casa în construcție devenea nervos și nerăbdător. Cînd opri, pe același loc de unde plecase vineri, era pustiu. Nici Colonelul nici altcineva, liniște și pace.

-Hei hei. Bună dimineața.

Nimic, nimeni să audă salutul și să răspundă. Era singur.

În jurul casei erau terenurile parcelate ale unui viitor cartier rezidenţial pe care erau acum doar boscheți. Pînă în depărtare, la doi – trei kilometri nici țipenie de om, nici Colonelul nici altcineva. Pe drumul pe care venise se mișca o mașină mică roșie probabil, cîțiva cîini alergau în sectorul din dreapta iar în stînga, departe de tot, o mogîldeață de om părea să păzească cîteva capre sau oi. Nici un Colonel.

Jan scoase din portbagajul mașinii o cutie pătrățoasă din aluminiu, cu mînere, mare şi grea. O sculă specială de sertizat electric de care avea nevoie azi. Majoritatea sculelor le lăsase în șantier și spera să le găsească acolo. Nu era nici paznicul de văzut, probabil că uitase și el drumul pînă la șantier. Abia căra cutia, foarte grea și cu mînere incomode, pînă în subsol.  La prima vedere toate erau în ordine inclusiv sticla de vin si cele două pahare  de cristal, semn că nici paznicul nu fusese pe acolo.

Se așezase să își revină după efort, nu era nici o grabă. Mai avea toată săptămîna de treabă iar ţinînd cont de pana de inspirație și lipsa de idei despre cum să facă punctul termic, putea să adauge cîteva zile fără probleme.

Ieșind afară pentru al doilea transport, mai avea de adus mîncarea, salopeta și cîteva scule mici și atunci  văzu mașina roșie de pe drum oprind lîngă mașina lui. O mașinuță mică de oraș, la volan o femeie si un pasager în dreapta pe care nu îl vedea. Jan era intrigat, cam fără sens se oprise mașina doar dacă venise paznicul sau vreun control. Cam devreme pentru asta oricum.

Femeia de la volan discuta ceva cu pasagerul, se apropie de el și probabil se sărutară. Pasagerul coborî pe partea opusă lui Jan iar masina plecă.

Pe partea cealaltă a drumului, îmbrăcat cu o superbă salopeta neagră, cu șapcă asortată si o plasă în mînă, zîmbea bucuros Colonelul.

 Capitolul 14.5

-Măi acesta, acum se vine la muncă? Îi strigă Jan, fără nici un salut sau alt semn  de salut.

-Bună dimineața șefule. Nu mi-ai zis de la ce oră și mă gîndeam că ajung primul. Sunt gata de treabă.

-Ziua de muncă începe cînd ajung eu la muncă. Trebuia să vii de aseară și să aștepți dacă nu poți ajunge la timp și dormi din´picioare. Pune mîna și ia ce-i în portbagaj, ce e mai greu am cărat deja.

Colonelul se execută, luă ce era de cărat și cu brațele pline, fără efort, porni spre subsol. Zîmbea continuu și părea foarte fericit.

-Prima regulă, fără rînjete tîmpe din partea ucenicilor. Așa-i la mine.

-Ok, şeful.

Evident zîmbetul fericit nu i-a dispărut și de fapt nici pe Jan nu îl deranja. Jan stabilea frontiere.

Capitolul 15.Echitatea cunoașterii

Anunțuri