CAPITOL 1: DICTATURA JUNTEI

Una din chestiunile de mare interes pentru filozofie, pentru antropologie, pentru teologie și pentru încă alte cîteva activități intelectuale ale oamenilor de-a lungul istoriei a fost definirea și legiferarea elementelor și factorilor care diferențiază omul de animal.

În fond se referă la definirea omului altfel decît biologico-chimic, în antinomie (în contradicție) cu restul viețuitoarelor?

Nu trebuie minimizat impactul sau necesitatea acestui demers al cărui enunț se află implicit și axiomatic în toate disciplinele așa zis „umaniste”.

Ce sens are adică „să fii uman” sau „să fii umanist” dacă de fapt nu prea știe nimeni ce e aia  „uman”, ce e aia „om” ? E o întrebare de calificare, fără un raspuns bun nu se poate trece mai departe.

Într-o formă prozaică însemnătatea teoriei prin care este definit omul justifica și legitimează faptul ca animalele pot fi sacrificate sau vînate și faptul că inteligențele artificiale sau biologice altele decît cele umane, nu au (nu vor avea) drepturi în societate.

Răspunsuri la această chestiune „ce este omul” este deci foarte unul fundamental și de aceea a fost și este o chestiune importantă. Au fost enunțate mai multe definiții ale omului/umanității  și de aceea  fără pretenția de a fi precis și conform istoriei, le voi enumera cu scopul creării unei imagini de ansamblu.

Prima mare explicație a fost că omul are suflet (prin comparație cu animalele care nu au suflet) ¹. Explicație completă și axiomatică, suficientă pentru a lămuri dilemele diverselor domenii de gîndire în care era necesara aceasta definiție a omului ca piatra de temelie a unor construcții elaborate. Definiția deja acceptată a fost folosita printre altele la fundamentarea noţiunilor de umanism, umanitate și a altora din aceasta familie. Frumos și curat. A fost probabil cea mai longevivă şi mai putin contestată dintre toate teoriile dar evidenta ei lipsa de fundament empiric a făcut-o desuetă o dată cu Iluminismul, mai ales datorită incapacității teoreticienilor de a scoate o definiție validă despre suflet. Interesant este că produsele filozofice bazate pe aceasta definiție a omului au rămas funcționale și acceptate, ceea ce duce la concluzia ca aceasta definiție a ,,omului” a rămas adevărata si undeva in underground.

A urmat teoria ca omul spre deosebire de animale, muncește. Teorie la pachet cu definiția muncii ca efort creator. S-a dovedit a fi o teorie solida, clara, demonstrabila și ușor de folosit ca instrument². Slăbiciunea ei a stat în definitiv „muncii”, care definiţie, cam pe la începutul secolului XX, și-a găsit aplicare şi pentru cîteva animale mai deștepte. Au încercat gînditorii filozofi și antropologi să facă din definirea ,,muncii” un filtru mai exclusivist pentru a scoate animalele din competiție dar cam tot ce s-a încercat a fost inutil și periculos ideologic. Pur si simplu apăreau (găsite de exploratori) de prin jungle animale care se încadrau în limitele noi definite sau mai bine zis, depășeau cu ușurință restricțiile în care era ăncadrat regnul anumal. Foarte stînjenitoare situație, blafselmitatoare și antimarxista totodată.

Următoarea soluție a problemei a fost aceea că omul este cel care foloseşte unelte pentru atingerea scopurilor (în special pentru activități cu specific proletar), teorie pe care am prins-o valabila pe cînd eram copil. Ca și în situațiile anterioare a fost necesara o trimitere la definițiile ipotezei, în cazul de față, uneltele. Și de data aceasta oamenii de știința capitaliști (biologi atei) au căutat anume animale care folosesc obiecte pe post de unelte. Animalele au fost găsite!!!. Răspunsul grupării teoreticienilor antropologi în conspirație cu filozofii ³ (pe care din această cauză și pentru a-mi ușura mie scrierea îi voi numi în continuare, junta antropologi – filozofi, junta antropologilor – teocrați sau pe scurt ”junta”) a fost fulgerător modificînd ipotezele de lucru pentru a obține rezultatul dorit și anume au rescris definiția, uneltelor precizînd suplimentar că uneltele sunt obiecte modificate pentru a fi folosite într-un scop predeterminat și sunt totodată reutilizate. Deci nu orice piatra sau băț pe care un animal oarecare îl foloseşti și îl aruncă imediat după aceea. Ce de huiduieli ar fi fost în tribune dacă acesta ar fi fost un meci pe stadion!! Oricum, efort inutil al Juntei. Aceiași biologi neastîmpărați (sau alții dar din aceeași categorie de reacționari) au găsit și au documentat ca răspuns situații în care animale din specii nu prea inteligente folosesc unelte exact așa cum au fost redefinite. Pietre uzate de zeci de ani care au fost folosite la spart diverse chestii comestibile, beţişoare curățate și îndoite anume pentru scos furnici, depozitate și reutilizate și încă cîteva. Puține exemple, nereprezentative pentru acele specii dar suficiente pentru a arunca in aer ultima teorie.

Moment de panică, frontul ideologic era rupt iar gînditorii Juntei reeditau cumva soarta mareșalului Paulus. Evidența faptului că omul e om iar animalul tot animal rămîne a obligat Junta sa scoată la purtare vechea și buna teorie a, sufletului”¹¹. După cîte știu, meciul nu s-a mai reluat deoarece Junta refuză și proclamă dictatorial că răspunsurile la aceasta chestiune sunt suficiente. Se pare că în următoarea sută de ani tot cu referire la Biblie (sau altă carte sfîntă, cu scuze) se va opera cînd va fi nevoie de arbitraj în chestiuni de această factură.

De unde am plecat și unde am ajuns!

CAPITOLUL 2  DUALISMUL TRĂDEAZĂ

Umblă vorba de puțin timp (de fapt există o întreaga teorie fundamentată, credibilă și bine documentată atît științific cît și filozofic) că noi oamenii suntem de fapt vectorii prin care genele se înmulțesc. Nu numai noi, întreaga biosfera are ca motor și motivație interesul (!) genelor de a se înmulți; evoluția speciilor și diversitatea regnului animal fiind rezultate directe ale acestui mecanism. Doar genele contează. Prin aceasta teorie se găsesc explicații bune și complete pentru întrebări (care aveau deja răspunsuri sau) nu din domeniul biologiei, antropologiei, medicinei, făcînd sa devină raționale și explicabile situații ale comportamentului uman sau chestiuni de ordin medical aflate în ceață pînă acum. Așa trebuie să se comporte o teorie bună și valabilă. Iar briliantul acum vine: devine de înţeles și operațională în termeni practici natura duală a omului și a umanității. Junta victrix!

În acest timp, fară dramatismul teatral al faptelor de mai sus, discret și sobru, undeva în lume oamenii de știința complotau fără să știe împotriva totalitarismului doctrinar al Juntei antropologilor-teocrați. După decenii de studii comparate pe gemeni, studii pe copii de om crescuţi de lupi sau de alte animale împreună cu cîteva experimente ingenioase făcute în laboratoare, doctorii ştiinţei au aflat (!):

 Tam tam tam param pam pam (zgomot de tobe în fundal)

 Inteligența umană așa cum este percepută este un fel de program suprascris peste funcţiile primare ale creierului. Fără această supra – scriere omul este echivalent unei sălbăticiuni destul de inteligente.

 

O bună comparație (dacă sunt respectate limitele unei metafore) este cu un calculator care funcţionează în cod mașină pe de o parte și un computer care are pachetul de operare instalat.
Un experiment care va da înțelegere spectatorilor îl voi povesti deîndată.

Un grup de studiu din cîțiva voluntari. Experimentul consta în faptul ca fiecare avea atașat un dispozitiv de bruiere electromagnetică a lobului de creier care este identificat ca responsabil cu funcția vederii, dispozitiv testat, funcțional. Cînd pornea dispozitivul, subiecții intrau in întuneric. Bravii cobai au fost puși fiecare sa se uite la un ecran de calculator pe care un cerc alb devenea galben pentru scurt timp (cam jumătate de secundă era galben) la intervale aleatorii, iar cînd cercul se îngălbenea cobaiul trebuia sa apese un buton. Nimic periculos, nici prea rapid nici prea încet. Surpriza concluzivă a fost cînd după ceva timp (timp în care indivizii dezvoltaseră reflexul de a apăsa butonul cînd cercul se îngălbenea și deja aveau și alte preocupări concomitent) au fost orbiți cu ajutorul dispozitivului electromagnetic. La unii cînd era cercul pe galben, la alții cînd nu era cercul pe galben. Toți au reacționat ca și cum ar fi văzut cercul, chiar dacă au fost orbi. Animalul sălbatic din fiecare își făcea treaba indiferent la subtilitățile vieții sociale.

Și-așa, fără voia cuiva ci doar ca o împlinire a  destinului ( glumesc,evident in priviința destinului) s-au întîlnit elementele dualismului uman … materia,ca vointa ancestrală a genelor de a se înmulți și  suprascrierea intelectului în formă umană ,ca spirit . Nici un loc pentru suflet în aceasta combinație, cel puțin nu în forma acceptata de către dogmatica Junta. Dualismul si-a revendicat independența  trădînd interesele părinților adoptivi.

Referințe

¹

  Socrate (n. cca. 470 î.Hr. – d. 7 mai 399 î.Hr.) (Greacă: Σωκράτης Sōkrátēs)d.p.d.v. filozofic este primul care documenteaza  raportul sufletului la corp ca element esențial in cadrul ,,cunoasterii de sine-  Gnothi se auton” . Tot el asociaza elementul divin ( cunoasterea prin metode oraculare)ca fiind element fundamental al omului.

Platon (Greacă: Πλάτων; Plátōn) (n. cca. 427 î.Hr. — d. cca. 347 î.Hr.)  legitimizează și dezvoltă conceptul ,,sufletului imortal”

Baruch Spinoza, latinizat: Benedictus de Spinoza (n. 24 noiembrie 1632, Amsterdam – d. 21 februarie 1677, Haga) ,,Sufletul nu percepe existența unui corp decât în perioada propriei existențe ceea ce înseamnă că sufletul nu are altă durată decât cea a corpului, astfel el înlătură ideea imortalității.”  în ,,cartea a 2-a”

,,Răul reprezintă obstacolele cunoașterii. Supremul Bine este cunoașterea lui D-zeu, iar cea mai mare virtute a omului este să îl cunoască pe D-zeu. Inteligența este definită ca virtutea supremă a sufletului, în timp ce rațiunea reprezintă baza virtuții” in ,,cartea a 3-a”

²

Karl Heinrich Marx (n. 5 mai 1818, Trier, Germania – d. 14 martie 1883, Londra, Marea Britanie) în ,,,Capitalul/ capitolul 5/1,Procesela muncii” : ,,Munca este în primul rînd un proces între om şi natură, (…) Noi presupunem munca într-o formă proprie exclusiv omului.(…)Ceea ce deosebeşte însă de la început pe arhitectul cel mai prost de albina cea mai perfectă este faptul că el construieşte celula în cap înainte de a o construi din ceară(..) Omul nu se limitează la a modifica forma elementului din natură, ci el îşi realizează totodată scopul său pe care îl cunoaşte(…)”

http://www.scribd.com/doc/54409138/9/Karl-Marx-1818-1883

Martin Heidegger (n. 26 septembrie 1889, Meßkirch/Baden – d. 26 mai 1976, Freiburg im Breisgau)

Anunțuri